Mici și saxofoane în Klein Istanbul

Au încercat, în buricul târgului, în chiar orașul vechi, și Iulian, și Marian. Foarte bine poziționați. Dar nu le-a mers. Unul a schimbat repede și i-a zis Toro Negro, altul a băgat-o pe bucătărie italiană.

Fie numai nouă ne place, fie... Nu știu, nu am studiat problema, nu m-am prins de ce bucătăria noastră, aia de care suntem tare mândri, nu prinde afară. La Paris, sub Turnul Eiffel, la colț de stradă, este un restaurant românesc, dar, probabil, supraviețuiește în special de pe urma vecinătății cu ambasada. În Germania - la Köln, cel puțin - nu e vad. Drept e că sarmalele fac mai degrabă cu ochiul dintr-o bodegă turcească îmbibată cu miros de Döner iar micii au trecere în tavernele sârbești sau croate sub formă de cevapcici. La mămăligă nu se prea înghesuie neamțul care n-a auzit decât de Polenta. În rest...

Doamna Pittiș se mai încumetă la un mititel, dar numai dacă îi spui din vreme că ți s-a făcut poftă. Și am mai mâncat mici la o întâlnire a sașilor din zona Gummersbachului. Neamțu' cât e el de neamț, dacă vine din Ardeal, bagă - măcar așa, de sărbătoare - câte un mic balcanic.

Nici cu muzica nu merge altfel. Pe Schildergasse, principala arteră comercială a orașului, băieții, cu acordeon, saxofon, taragoată, tamburină și ce-o mai fi, au dat-o, la început, pe cafe concert. Un cafe concert cu înflorituri și ciucurei, drept e. Mai un Valurile Dunării, mai un Champs Elyssee, mă rog, pe sufletul doamnelor sensibile, recent pensionate și cu dor de ducă. Pigmentate, desigur, cu triluri jucate din degețel, pe instrumentul de suflet, ca la Țăndărei. Hei, heeeeeeeeeeei, ilailaila!

Câteodată, în pauzele dintre două reprezentații, băieții bagă, așa, în surdină, s-audă numai ei, de-ncălzire, una scurtă ca pentru gugulani, la rugă la Bouțari.

De-abia, însă, când s-au prins că orașul nu mai e german (german, nu deutsch, Deutschland - cu triburile sale barbare - e dincolo, pe malul drept al Rinului; pe stânga, dincoace, a fost Colonia, a fost Germania, au colonizat și civilizat romanii, da?) ci de-a dreptul otoman au dat cu adevărat lovitura. Așa că băieții au învățat frumos pachețelul minimal de vorbe turcești, dar nu-i întrerupeți în mijlocul versului, că le-au învățat pe dinafară și vor fi obligați s-o ia de la început. Și nu mi-e de ei sau de munca lor, dar de când au dat-o ca pe Taksim nu mai poți trece pe Schildergasse, c-o blochează dansatorii neautorizați din buric.

PS: în Bruegel, piano-bar cu pretenții, pe Hohenzollernring, strada cu cluburi de fițe, cântă, din când în când, Flavius Teodosiu și trupa lui de muzicieni (sau muzicanți) din România; în trupă, printre onstromentiști, tatăl (sau fratele) lui Marcel Pavel; în repertoriu, între altele, cafe, șansonete, Gloria Gaynor, latino; unul dintre ghitariști face antren, aruncând spre ringul de dans cu „vamos! vamos!”, până când, din ring, Dodo îl privește lung și îi aruncă îndărăt un „hai, măăăăăăăă! vamos, ai?” - moment în care rumânul nostru trece, cuminte, pe mai exersatul „haide! haideeeeeeee!”