Portretul tot mai difuz al oraşului la tinereţe

Uite, vezi, d'aia nu'mi place. Nu ne'am mai văzut de 20 de ani, de când băteam mingea împreună, tu şi cu mine şi cu alţii care, la fel ca noi, poartă astăzi mingea sub tricou.

Şi când, accidental, apucăm să ne vedem, pe fugă, c'aşa'i viaţa, în loc să ne bucurăm că ne vedem - dacă mai ştim să ne bucurăm! - se sparge ţeava cu "ai auzit că...?" şi "ştii de...?"!

N'am auzit că şi nu ştiu despre, zi'mi de tine, am ajuns băbăciuni, nu vezi?, o să fim, cât de curând bunici. Dar tu? Nu şi nu, Batman, şi numai poveşti despre Batman.

Da. Oraşul e - oricât ne'am lamenta - viu. Şi are o viaţă. Şi are iarăşi culoare în obraji, chiar dacă uneori ne grăbim să stoarcem coşurile cu unghia. Şi lumina aia din zori, când se caţără norii peste Tâlve , peste Marila, peste culmile Rolului şi Simionului. Lumina aia de se prelinge'n vale, printre castanii din curţi, printre plopii din parcuri, pe trotuarele înguste - pe care încă îmi mai aud prietenii respirând greu după un sărut furat în grabă - fuga aia, a întârziaţilor, cu cinci minute înainte de ora opt, pe drumul spre liceu. Şi lungile seri calde, bătute de amurgurile roşii ce se sting peste Kula Vrşăţului.  Şi'ntre ele, toropeala adormită a vacanţelor.

Dar nu mai vreau veşti de acasă, cât timp din mai toate se diluează portretul oraşului la tinereţe. A mea.