De regulă, cine ajungea doar pe 13 septembrie nu mai prea avea noroc să mai pupe loc în cămin. Dacă, desigur, nu "sărisei la cap", în prealabil. Sau nu erai, prin importanţa familiei sau a cunoscuţilor familiei sau a cunoscuţilor cunoscuţilor familiei vreo pilă a administratorului, a decanului, a secretarului BOB, a directorului cantinei sau a vreunui căruţaş care îi făcea rectorului rost de cărbuni şi lemne.
Ce'mi veni? Păi un studiu Quacqarelli Symonds și o galerie foto din revista Time despre evoluţia în timp a complexului studenţesc american "de la dormitoarele chilii până la zonele rezidenţialede lux".
Cum ziceam, sursa e aici.
Aşa. Şi, după ce aţi făcut un tur prin nano-istoria căminelor studenţeşti din Statele Unite, săriţi puţin în timp şi aduceţi'vă aminte de chichineţele în care încălzeaţi - pe bolţarul alb cu rezistenţă groasă de săreau siguranţele (dacă era mai subţire se rupea când să'ţi dea cafeaua în clocot) - sarmalele sosite de acasă "pe locomotivă"; sau de podelele din parchet denivelat şi ros pe la îmbinări ale dormitoarelor cu şase paturi; şi de firul tras de pe coridor, singurul loc unde era curent, după ora 10 seara; de vecinii din căminul de vis-a-vis, suficient de apropiat cât să poţi cere şi primi fierbătorul rusesc de cafea, când îl ardeai pe cel primit de la mama - dar şi de ceilalţi vecini, pe care nu'i suportai pentru că 'şi aruncau gunoiul pe geam, de la etajul trei;, aşa cum nici ei nu te suportau pentru că ascultai Iron Maiden; de miciile servicii pe care le făceai de-a lungul anului şefului de cămin (ah, Hanibal Dumitraşcu! ah, Marius Pieleanu!) ca să nu te uite în septembrie, anul viitor, când se împartiar locurile; de zilele de serviciu la cantină...
Hai, c'a fost greu - dar şi fain!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu