Pagini

duminică, 29 ianuarie 2012

Tecău, vulturii, delfinii și regele

Se ia o țară, se încinge bine la foc mic, până crapă, se trece la foc automat și se tranșează mărunt. Mai apoi, într-o zi de primăvară târzie, în capitala a ceea ce a mai rămas din țara respectivă, un vizitator american (aici aș putea să scriu „ignorant ca orice american” dar ăsta ar cam fi un clișeu) îi spune unui vizitator grec revoltat, ca orice grec (alt clișeu?) să uite două milenii de istorie și să se întoarcă la ultimele știri.


Mi-am amintit de cei doi vineri, când două echipe de găligani, pe care marii consumatori de clișee i-ar vedea cu ușurință îmbrăcați în uniforme paramilitare, cu pușca în mână, trăgând unii în alții, au lăsat în urmă două decenii de istorie dar nici n-au pus preț pe știri, pentru că e tot mai greu să pui preț, în zona asta de lume, pe multiplicatorii de știri. În schimb au jucat handbal, și-au jucat șansa de a confisca miza, au jucat pentru a intra în finala mare a campionatului european de handbal. Sârbii și croații, „dușmani de moarte”, cum s-a grăbit Cosmin Bpleanu să puncteze, l-au contrazis pe George Orwell, care spunea că sportul serios nu are nici o treabă cu fair-play-ul, ci este ură, gelozie, dispreț față de reguli și plăcerea sadică de a fi martorul violenței; „cu alte cuvinte”, scria Orwell în 1945, sportul „este un război la care lipsesc împușcăturile”.

Croații și sârbii s-au protejat în timpul jocului (handbalul este un sport dur, în care contactul fizic se simte, nu glumă) și s-au îmbrățișat la final.

Luați acel meci și difuzați-l de zeci de ori pe televiziunile de sport din România - și pe cele de știri. Predați-l în școli. Arătați-l în oglindă cu violența verbală și comportamentală din lumea în care trăim, cu ura din fiecare părere exprimată de liderii de opinie care se perindă pe oriunde apare un microfon deschis. Și revedeți meschinăria din jurul scandalurilor din hocheiul românesc. Niște copii - care asta moștenesc din lumea profund provincializată în care trăiesc. Un părinte cum este Viorel Ilișoi nici măcar nu se mai aude în vacarmul general în vreme ce fiica acestui părinte va ajunge să fie privită cel mult ca o ciudată, dacă ascultă de îndemnurile tatălui său.

Țara aia ciuruită și tranșată (azi inexistentă) a dat, în această săptămână, măsura măreției sale. La campionatul european de handbal, patru dintre primele șase clasate vin din fosta Iugoslavie. Da, sârbii au pierdut finala dar, cum spuneam și în cazul lui Nadal, un campion e un campion și pe locul 2.

Titlul european de polo și l-au jucat sârbii și muntenegrenii (au câștigat sârbii, în măsura în care mai contează; oare România și Moldova vor ajunge vreodată să joace, la vreun sport, cu trofeul pe masă - și nu musai unii contra celorlalți?).

La Australian Open, sârbul Novak Djokovic a fost, iarăși, regele. Și, la final, „regele” a ținut să mulțumească țării sale.

Nu știu dacă Horia Tecău, care a câștigat și el un trofeu la ediția din acest an al Australian Open, a zis ceva despre sau pentru România. Dacă a zis, eu nu am auzit; sonorul public a fost prea poluat de eterna cotcodăceală politică. Dacă nu a zis, nu e de condamnat; el a făcut (involuntar, poate) ceva pentru țara sa - dar țara sa nu a făcut nimic pentru el. Așa arată, în weekendul în care Tecău a câștigat mixtul de la Australian Open, paginile online ale celor trei instituții media care se declară campioni ai presei sportive din România:




Și așa arată prima pagină a unui tabloid din Serbia, la aceeași oră:


Poate și de aceea au câștigat „vulturii” argintul la europenele de handbal, „delfinii” aurul la polo iar „regele” trofeul primului grand șlem al anului în tenis. Bine că nu a fost și vreun turneu final de baschet...

PS: vorba CTP-ului 

Neşansa vieţii lui Horia Tecău e că mingea cu care joacă nu-i destul de mare. Dacă era fotbalist, vuiau cârciumile din România de numele lui.

PPS: în vremea asta, la Dolce Sport:



Lupu? Weekend plăcut! Lupuuu'!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu