„E o iluzie că i-am putea aduce pe toți pe calea binelui”. A vorbit pastorul care devine, duminică, președintele Germaniei.
Christian Wulff și-a ales ca temă centrală a mandatului său integrarea. E de actualitate, rămâne de actualitate și după plecarea lui Wulff. Apoi, memorabil rămâne Richard von Weizsäcker, cel care, la 8 mai 1985, vorbea despre deculpabilizarea generațiilor germane născute după cel de-al doilea război mondial – fără a permite, desigur, uitarea istoriei. Gustav Heinemann, cel de-al treilea președinte al Germaniei post-belice, a găsit momentul propice pentru a reașeza patriotismul german în alți parametri, atunci când, la începutul anilor 70, întrebat fiind dacă își iubește țara, a spus că își iubește soția, nu țara; țara și-o respectă și servește.
De câteva decenii, libertatea este, în societățile occidentale, o discuție de duminică. O pomenim, o salutăm și, apoi, revenim la agenda cotidiană. În lumea asta plină de crize și probleme de tot felul, libertatea, în sine, s-a cam banalizat. Să ne gândim, doar, la nostalgicii nostrii cei de toate zilele.
Rüdiger Safranski, unul dintre gânditorii de elită ai Germaniei, descoperea, la acest preot protestant care urmează să devină președintele Republicii Federale, cel puțin o calitate: știe să savureze libertatea. A conștiinței, a credinței, a asocierii (chiar dacă i se reproșează că nu a deschis, cândva, podiumului unei reuniuni bisericești pentru vocile anti-comuniste), libertatea discursului, libertatea criticii și aceaa de a-și trăi viața privată așa cum crede. Se bucură de libertate ca un copil de un cadou. O libertate care poate nu e totul - dar în absența căreia nu mai rămâne nimic. Memorabilă rămâne una dintre zicerile lui Joachim Gauck dinainte de 89: „Am vrea să rămânem, dacă am avea voie să plecăm”.
Libertatea despre care vorbește Gauck nu este una politică ci existențială. Omul e pastor protestant, până la urmă, or asta se vede. Mai ales atunci când părerile sale despre secvența radicală a mișcării „occupy” sau despre integrare sau despre datoria publică nu sunt, neapărat, critice la adresa neoliberalismului, cum se așteaptă mulți. Albrecht Müller, cel care i-a condus campania electorală lui Willy Brandt și i-a fost, apoi, consilier acestuia, în perioada cancelariautului (ca și, ulterior, lui Helmut Schmidt) îi reproșează că vine la Palatul Bellevue cu mesajul „Nu vă indignați!” și că un astfel de mesaj nu poate fi o punte între politicieni și cetățeni. Or, Gauck spunea (când a fost prezentat drept candidat al tuturor partidelor) că ceea ce contează este ca germanii să înțeleagă că trăiesc într-o țară bună, în care pot face ceva cu libertatea pe care o au - și că rolul lor nu este să privească de pe margine la tot ce se petrece într-o manieră critică. Cu alte cuvinte, să se întoarcă de la statutul de consumatori de libertate la cel de producători ai acesteia.
Gauck este germanul baltic prin excelență. Pragmatic și realist. De aici, probabil, și diplomația cu care a reușit să administreze arhivele STASI. Sigur că pentru unii seamănă cu Torquemada. Așa cum alții îi reproșează că nu a trait căderea comunismului în stradă.
„Nu am de gând să îmi cer scuze pentru faptul că am devenit prea târziu un opozant al regimului”, spunea, cu franchețe, la un moment dat. Oricum, dacă toată lumea ar fi bucuroasă, ceva ar fi în neregulă. Am citat din Gauck – au fost primele lui cuvinte rostite, de cum a coborât din taxi, în fața celor care îl invitaseră la Palatul Schwerin pentru a-I propune candidatura la Președinție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu