Plagiate, afișe electorale, numiri, demisii, dezertări. Viața lor a luat locul vieții voastre. Iar din rămășițele vieții ne alegem cu goana între două obiective, cu certitudinea că știm orice și putem să le rezolvăm pe toate (numai noi, așa-i?), că toată lumea conspiră și o face - desigur - împotriva noastră, cu...
Pana mea, bat câmpii. Altceva vroiam să scriu. Despre cineva.
Nu i-a fost ușor, în răstimpul ultimilor ceva mai mult de doi ani. Probabil că mulți ar fi capitulat, într-un fel sau altul. Nu el. Și n-a făcut-o pentru acele câteva clipe de bucurie pe care le aștepta, le știa aproape. Și care nu au întârziat să apară, călcând în picioare batalioanele de durere care umpleau restul timpului.
Nu l-am cunoscut personal dar, cumva, ne-am fost, prin intermediari, aproape. De fapt, în ultima perioadă nici nu m-am mai gândit la el (decât când auzeam Human a lui The Killers; acum doi ani și puțin, cineva se jucase cu versul principal al acestei melodii și s-a/ne-a întrebat dacă suntem human sau suntem cancer).
Ce-a urmat se cunoaște, aici, în www-ul uneori mai bun decât viața reală.
Acum câteva ore am primit un mesaj de la Ruxa. Erau o mână de oameni care primiseră deja vestea și a găsit de cuviință să mă pună și pe mine deget la mâna aceea.
La Milano s-a așternut liniștea. Cumva nu mă gândisem că va veni într-o zi și vestea asta. Cred că, în subconștient, aveam convingerea că, atunci când se va întâmpla, va fi trecut destul timp și contactele dintre universul lui și al meu se vor fi - oarecum - rarefiat suficient încât nimeni nu îmi va mai spune că s-a întâmplat. Îl clasasem la „speranță lungă de viață”. Asta și pentru că, atunci când medicii nu au mai știut ce să îi facă, i-au pus arma în mână. Or, cineva în situația lui, înarmat cu speranță și voință, poate răsturna lumea. A făcut-o - cât să se bucure de toate acele banalități ale vieții, de firescul pe care noi, ăștialalții, nu-l mai băgăm în seamă, preocupați de furia noastră cotidiană, de dezrădăcinarea noastră de zi cu zi, de încrâncenarea de a vedea toate defectele lumii și doar pe ele, setea de a avea un adversar, un inamic, un non-prieten, un (pur și simplu) subiect al nervilor și al înjurăturii.
Nu învățăm nimic din lecțiile altora. Și, bag de seamă, nici din ale noastre nu ne grăbim să tragem concluziile potrivite. Ne opunem singuri rezistență.
Și, totuși, am rămas cu o moștenire de la Daniel Răduță. Și de la Mile, cel care, deși n-a mai putut, i-a dăruit lui Daniel inima sa mare, de sârb. Și, printre învățături, una pe care am realizat-o în săptămânile din urmă: când o fi să vină vremea - acum, mâine sau, vorba Ancăi, peste 100 de ani - vreau să mor cu zâmbetul pe buze. Promit să muncesc mai mult la chestia asta - și promit c-o să-mi iasă.
Aveți întrebări, nu? O grămadă de întrebări, nu? Lăsați-le dracului - și respirați. Pur și simplu, așa: respirați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu