Scrisoare către stresul meu. Şi al tău.

Am vrut să scriu despre Oraviţa. Am câteva idei deja strânse. Dar ceva mi'a dat peste cap socotelile.



Nu contează ce mi'a dat socotelile peste cap. Nici măcar eu nu cred că ştiu sigur. Şi, de aceea, îi spun(em) stres.

Venim acasă stresaţi, ne stresează cei din jur, îi stresăm pe cei din jur. Dormim prost (şi ştim că e aşa şi asta ne stresează) şi ne trezim obosiţi (şi stresaţi că iar se'ntâmplă). Aşa că plecăm stresaţi de'acasă. Ne enervează timpul care curge într'una fără să ne lase să scăpăm de stres. Ne uităm la ceas şi ne dăm seama că expiră timpul fără să ne fi consumat definitiv stresul de acum - că, iaca, vine peste noi stresul următor. Ne suim în mijlocul de transport şi, cât timp un stres iese şi altul intră, mii şi mii de stresuri micuţe ne bagă sulile'n coastă. Şi iar ne uităm la ceas. E târziu pentru stresul de mai devreme, de ce eşti încă, măi, cu mine? Am un alt stres pe ţeavă, te rog, haide, cară'te!

Bun. Acum vine secvenţa aia cu tehnologia. Am şi băgat mâna în buzunar. Ne stresează că nu ştim ce s'a mai întâmplat online. Da. Am mai luat un like? Un share? Hai, frate, cum aşa? Nu mi'a dat nimeni? Ce stres, frate, scriu la pereţi... M'a mai scos cineva din listă? M'a retweet-ănit cineva? Repede, o notificare la semafor, un update în staţia de metrou, un mail pe weceu, un reminder între apa în care vor fierbe legumele şi făina pentru şniţele.

Luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, dumi... Duminică? Care duminică? Duminică e doar ziua de dinainte de luni. E o luni ieşită la încălzire. Nu e rost de stat locului. Cum să stai locului? Eşti inutil dacă nu faci nimic. Eşti inutil şi vinovat. Te ocupi de ceva ce te linişteşte şi'ţi place? Îţi place? Îţi CE? Ce apucătură mic burgheză! Cum să stai? Nu te stresează faptul că stai? Păi să te streseze! Acum, da?

Hai! Repede! Re-pe-de! REPEDE! Şi de mic, da? (Cum, nu mai ai cum de mic pentru că ai fost deja mic? Nu'i bai, faci un copil, la un moment dat, cumva tot faci unul, la nevoie îl comanzi la un inginer genetic sau pe e-bay. Îl orimeşti acasă, îi pui acumulatori, aplici o ţiplă pe el să nu se zgârie şi îi imprimi lui programul pe care tu nu îl mai poţi avea pentru că tu ai fost cândva mic (nu are sens să încerci să îţi aduci aminte, a fost demult...). Să facă şcoala pe repede'nainte, dacă se poate doi ani într'unul, ca americanii. Să înceapă să scrie de mic, să fie cool la grădiniţă... nu, de fapt, tu să fii cool la grădiniţa lui că el, vezi bine, ştie deja să smângălească cu creta pe tablă (uh, mai există table?) cifrele. De mic. De şi mai mic. Uite'i pe chinezi, da? Suntem coada, ne întrec, ne'au întrecut. Păzea! Or să ne încalece. Nu avem timp de pierdut, trebuie.

.

Trebuie? Să ce? Să ne stresăm trebuie. Să terminăm şcoala eventual înainte de a fi început'o; sau măcar la 16 ani; să învăţăm repede o meserie şi începem să muncim; la 20 de ani trebui să avem deja vechime - pardon, experienţă; apoi, la 27, facem un mic burnout, la 31 băgăm un infărctuleţ, la 33 ne tragem un glonte în cap. La 34, dacă nu am nimerit cu glonţul de anul trecut, ne căsătorim şi uităm unde e limita dintre job şi casă; le dăruim celor dragi tratamentul împrumutat de la cei care au reuşit în carieră. Căci vrem şi noi ca ei, ca modelele noastre. Vrem sus. Cât mai sus. La nevoie, călcăm peste cadavrele celor stresaţi. Ale celor care şi'au tras un glonte'n cap la 33. În fiecare an se vor găsi unii să împlinească 33. Sau, mă rog, vor fi destui care să facă 33 de ani la altă vârstă. Poate chiar noi. Poate chiar acum, când ne'am trezit pe o canapea, stând inutil şi chemând stresul să ne salveze din această culpă. Să privească în urmă, împreună cu noi, ca să descopere că am fost prea stresaţi să stăm lângă cei care au avut nevoie de noi atunci când chiar au avut nevoie de noi.

Ne'am adus aminte de ei când le era prea târziu. Când ne mureau în braţe. Şi chiar şi atunci... Ne'a stresat aşa de tare ceea ce ni s'a întâmplat încât de cum i'am văzut scăpaţi din ghearele morţii ne'am repezit îndărăt la stresul anterior; şi ulterior; şi veşnic.. Ne'am relaxat întorcându'ne la stresul nostru cel de toate zilele. Ignorând clipa ce merita trăită ACUM - căci, poate va fi ultima. Lasă, vom trăi cu o anumită ocazie - şi abia aşteptăm să vină acea ocazie ca să trăim.

Altădată, nu acum!


PS: această postare trebuia citită cu sufletul la gură, repede, în fugă, cu ochii pe ceas & stresat.