Era o vreme, pe la începuturile acestui blog, când postam, în week-end, câte o cioacă. Le ziceam "Postarea de sâmbăta asta" (şi variaţiuni pe această temă). Aşa, ca cea de mai jos.
Domnul ăsta chinez Xu Bing a decis că e timpul să facă o plimbare prin oraș de la vest la est dar nu știe dacă să meargă cu trenul sau cu autobuzul. Așa că într'un final a rămas acasă și a pus pe Facebook o poveste ilustrată despre ce avea el de gând să facă.
Bun, nu a pus pe Facebook - ci a scris o carte. A scris e impropriu spus, căci scriitura lui este o înșiruire de semne universal recunoscute și relativ ușor de înțeles pentru oricine are contact cu tehnologia contemporană. Dar nu numai...
Domnul Bing (nu cred că e rudă cu motorul de căutare care are și translatorul acela ciudățel de pe Facebook) s'a apucat de scris după ce s'a uitat lung la indicațiile de salvare din avioane.
Mda, vom strâmba din nas. Ce e asta? Unde e literatura? Unde's marile idei? Ei, bine, nu's! Și, totuși, cartea lui Xu Bing este povestea zilei unui Leopold Bloom, un fel de Oarecare, tu, eu, ducâdu'și, mecanic, viața în Metropolă, căutându'și succesul în carieră și marea iubire. Își arde mâncarea, trăiește mai mult online, e veșnic stresat, uită de sine, i se mai întâmplă și lucruri bune... Ca'n viață.
Și, la fel ca'n viață, ne uităm cuvintele. Ne exprimăm tot mai scurt, sintetizăm ce'avem de spus în maxim 140 de caractere, găsim pseudo-cuvinte care să însemne orice (ca doamna aceea, "oh-ho", din Scaunele lui Ilf și Petrov), abandonăm grosul vocabularului și ajungem, iată, să comunicăm prin semne (până și onomatopeele vor fi prea complicate, într'o bună zi).
Idei? Cine mai are nevoie de ele?
PS: am pus acest post scriptum pentru că aveam de gând să mai scriu ceva deștept - și am uitat; ca'n viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu