Mâine (mi-a adus aminte Miruna) e petrecere. Acum 20 de ani ieșea pe piață ZIUA, cu o echipă formată din cei care începuseră Ultimul Cuvânt al lui Burci, ziarul care a dat 60 de numere (credeți că ușor să dai la foc automat 60 de numere?) înainte ca „investitorul” să zică pas (gurile rele susțin că a spălat suficienți bani în acele patru luni de teste și două de piață).
Am fost externist la Ziua cam toată perioada anilor 90, în vremuri interesante. Și am învățat să le fiu cronicar, sub forma aceea efemeră a cotidianului.
Am văzut războaie și campanii electorale, camere conspirative și negocieri politice.
Am întâlnit oameni de la care am învățat enorm, am întâlnit oameni în care am investit sentimente. Am cunoscut oameni interesanți pe care mă bucur și astăzi că i-am întâlnit - dar și jigodii pe care nu-mi mai doresc să le mai văd vreodată.
Mi-a fost, ZIUA, strapontină spre etape ulterioare. Am mai și mușcat-o, uneori din prostia mea, alteori pentru că așa trebuia să se întâmple.
Dar, una peste alta, nu cred că am motive să regret cei aproape șapte ani petrecuți la ZIUA, un fel de al doilea rând de șapte ani de-acasă
Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-e dor de Radu Pascal. Al naibii de dor. De gingășia lui Radu, de bunătatea lui, de grația lui, de eleganța cu care te ajuta să-ți descoperi singur greșeala, de poveștile lui, de strălucirea verbului, de talentul de povestitor, de modul în care stătea deasupra întâmplărilor și le vedea în ansamblul lor, echilibrat și echidistant.
Când o să fiu mare o să vreau să mă fac Radu Pascal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu