Că, în România, clădiri de patrimoniu ajung pe diverse căi în proprietatea privată a unor indivizi pe care legea nu are curaj să îi deranjeze nu mai e nici un fel de taină. Și nici nu mă mai surprinde.
Acesta e formatul național, aceștia ne sunt gâinarii, ăștia ne omoară cu zile și noi suntem farierii că-i suportăm.
Frumos devine când baronii ăștia locali, stăpânii feudelor, încep să-și etaleze măreția prostiei. Cum o face un anume Barbănumaiștiucum, de pe moșia Ayattolahului Frunzăverde. Barbăăsta, cred că albă, a devenit, cumva, proprietarul unei clădiri care, înainte de 89, aparținea direcției silvice (nu știu de ce o asociez cu direcția cre se ocupa de mușamalizat defrișările). În fine. Clădirea e mai veche, din vremea imperiului, ca mai toate clădirile părții montane a orașului. De când a preluat-o Barbaăluia, cade. Face lent implozie. Pereții interiori stau să cadă, acoperișul are găuri mari și, în cădere, a tulburat și arhitectura grinzilor ce îl susțineau. Geamurile-s sparte, tencuiala mai degrabă căzută. Barba nu se sinchisește, nu știu dacă există vreo lege care să-l oblige să respecte a). patrimoniul sau b). aspectul urbanisticii.
Dar Barbapecreier obturează restul funcțiilor acestui organ. Proprietarul, nefiindu-i permisă demolarea, este interesat să lase clădirea să cadă de la sine (ceea ce ea, clădirea, de cel puțin un deceniu, de când mi-o amintesc eu abandonată, se încăpățânează să nu fie de acord să facă). Practica este de uz național, BarbădelaCaraș nefiind deținătorul brevetului într-astfel de măgărie. Dar dacă pentru ubărbile bucureștene pot găsi o explicație (mai vor oamenii să facă un bloc de birouri, o parcare cu plată sau un picior de pod suspendat), Barbăalnostru n-are de ce să aspire la așa ceva. Birouri Spații de birouri în Oravița nu se cer pe piața imobiliară - pentru că, de când cu primarii democratic aleși, economia - sub orice formă a sa - face o mare buclă și dă ocol Oraviței. Despre parcare, Oravița este chiar ultimul loc de pe planeta asta motorizată care ar avea nevoie de o parcare. Cât despre picior de pod, cred că ar fi bun drept stâlp de eșafod. Sau măcar al infamiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu