Pagini

vineri, 26 decembrie 2014

Ziua aia în care altcineva i-a săpat groparului groapa



Ziua aia în care Maica a făcut un ultim efort și ne-a adunat la un ultim chef, după vreo treizeci deceneii de la ultimul revelion de zece zile și zece nopți petrecut împreună furișându-ne dintr-o cameră în alta a micuței și înghesuitei case cu plafoane joase, pereți niciodată pe de-a-ntregul uscați și podele veșnic alunecoase.


Știa tot, Maica.
Bine, că de cum apuca Maica să știe ceva știa tot orașul. Mno, așa-i omul!
Cunoștea toate hiturile disco ale mijlocului anilor 80, dacă ai fi insistat ai fu putut lejer dansa cu ea fox pe Stasera la luna ci portera fortuna, la luna, știa cine ce fumează și cu cine s-a cuplat sau de cine s-a despărțit, știa că dacă nu-și găsește cheia în ascunzătoarea de sub gura de canalizare a micii curți, sigur a intrat unul dintre noi și a pus pe lemne foc, și-a spart două ouă și le-a prăjit sau a mâncat restul de cartofi prăjiți arși în cratița rămasă pe marginea plitei sobei de fontă, știa că știm unde-și ascunde banii mărunți, monede de trei lei dosite într-o sticlă de lapte, din care uneori ne mai împrumutam fără să cerem voie pentru că nu ne ajungeau banii de Vikend cumpărat de la sârbi, din piață, cu atât mai puțin de Kent de la Virgil toboșarul, știa tot ce mișcă pe stradă și puteai lăsa liniștit geamul deschis dacă plecai de acasă pentru că, fie zi, fie noapte, era pe fază de cum vecina ei Ileana sesiza o mișcare suspectă și începeau să chirăie în tandem alarma precum bibilicile când deasupra ogrăzii se-nvârte vreo răpitoare, partea nașpa era că nu puteai să încerci să fugi de-acasă pe geam că, mai devreme sau mai târziu, tot aflau părinții!
Și, uite-așa, ne-a strâns Maica, a dat ea un ultim chef de Crăciun, ne-a adunat la capelă de unde ne-am târât kilogramele și anii (ambele-n preaplus) pe trepte la deal până ne-am așezat în locul în care, acum o veșnicie, chiuleam de la liceu să fumăm în cimitir, ne-am rezemat de ele, de amintiri, și-am privit în vale, spre oraș, spre geamurile claselor în care ne-am iubit mai mult decât am înțeles pe-atunci, spre sala de sport în care ne-am și sărutat primele dăți, spre terenul de fotbal pe care ne-am visat glorioși și de pe marginea căruia am trăit dramele atâtor derbiuri de mărunt dar incredibil de pasionala divizie a a III-a, spre colțurile de străzi prin care ne ascundeam să băgăm timid degetele pe sub tricouri pentru a atinge sânii încă necrescuți de-a-devăratelea, și, într-un final, spre noi am privit, ca-ntr-un selfie transtemporal, surprinși că suntem iarăși împreună după atâta amar de vreme, că stăm și împletim amintiri cu detalii incredibil de puternice.
Din decor ne bruiau discuțiile aprinse despre ritualurile păgâne ale trecerii ortodoxe. Pâinicile, se vede treaba, se coc cu bani în ei, eh, dar cine mai știe să coacă pălăcinci d-alea în Oravița?, cum se dau, în ușa criptei, când vine popa?, nu, nu, peste groapă, când o coboară, ba, mai bine când ajunge lumea în cimitir, așa poate pleacă mai repede, a avut de grijă Maica să-și pună deoparte lumânări suficiente și prosoape și ce mai trebuie să se ducă sufletul așa cum, vezi bine, trebuie...
Mă-ndoiesc că Maica a avut nevoie de toate astea. O suspectez că s-a dus pe picioare până pe lumea cealaltă.
Oricum făcea două sau chiar trei drumuri zilnic, doi kilometri dus prin oraș, doi întors, c-avea sau nu motiv serios. Iar cu vreo două săptămâni înainte de a pica încă mai umbla brambura pe dealuri să adune nuiele pe care le-mpletea suport pentru decorațiunile coroanelor de pe urma cărora și-a câștigat mare parte din cei 83 de ani existența.
Stăteam, acolo, pe buza dealului istoriei și al veșniciei de la Oravița, și ne frământam degetele, încercând să ne amintim cum făcea, din hârtie creponată, înmuiată în ceară, florile artificiale ancorate cu sârmă mărunt răsucită, fixându-și cu bărbia înfiptă-n piept unul dintre capetele baticului în vreme ce pe celălalt îl trăgea cu dinții printre care ne ocăra c-o afumăm, că-i muzica prea tare și că e deja prea târziu și nu se mai termină filmele alea pe sârbi pe care n-aveam nici unul curajul să le vedem acasă la televizoarele părinților noștri.
Și, uite, așa, a venit, ba, chiar a trecut, și ziua aceea în care altcineva a făcut coroane pentru femeia care, decenii la rând, a trăit făcându-le coroane celorlalți.
Dar pentru că suna ușor complicat, i-am zis, mai simplu, ziua în care altcineva i-a săpat groparului groapa.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu