Pagini

marți, 23 decembrie 2014

Vânzătorul de orice


Lanterne de buzunar, lanterne de noptieră, lanterne negre și lanterne roșii, lanterne cu bec și lanterne cu led, lanterne cu briceag, lanterne de luminat timpul, lantern de păzit timpul, lanterne de oprit timpul.

Timpul s-a oprit în loc cât vânzătorul de orice și-a deșertat ranița. Trenul se oprise oricum. Nici nu mai știu dacă a plecat vreodată.

Timpul a stat în loc până când din geantă unisex de umăr a vânzătorului ambulant de orice s-au deșertat pe măsuța strâmtă, tot mai strâmtă, icoane, cruciulițe, portofele cu un fel de bivol argintiu săltând a pumă, etuiuri de ochelari, alte lanterne, alte bricege, iarăși lanterne, brelocuri cu Minions, brelocuri cu Angry Birds, brelocuri cu briceag, brelocuri cu cruciulițe și icoane, cruciulițe, icoane, brelocuri cu lanterne, ies, una câte una, masa devine tot mai strâmtă, tot mai mică, trenul stă în loc, timpul stă și el, masa se umple de nimicuri pe care vom da cinci lei, zece lei, trenul se clatină dar nu pornește, masa continuă să primească noi nimicuri, alte portofele, iarăși lanterne, alte nimicuri, altele și altele...

Cândva, după ce-și vor fi sfârșit călătoria, pasagerii nu se vor mai uita șod la ochiul meu stâng, cel a cărui lentilă a picat din ramă undeva, naiba știe unde, cândva, naiba știe când, alergam naiba știe încotro din naiba știe ce motiv; pasagerul cu plete, coșuri și bărbiță acoperindu-i gușa ar putea înceta să își tot arunce ochii cenușii ca cerul peste lumea lui Moromete, ar putea înceta să se tot uite prin lentila mea stângă lipsă ca la o naiba știe care altă creatură, „era unu-n tren”, va povesti, „era unu’ ciudat, avea lentilă la ochiul drept și nimic la celălalt”, așa va povesti, mucoșii lui de prieteni emo trecuți printr-o minune de 18 ani pe lumea asta, după mai multe tentative de tăiat venele, mereu de-a latul, niciodată de-a lungul, căcășioșii ăia mici se vor holba unul la altul "dude, ce tare e asta, fuck, ce țară de căcat, hai să ne mai tăiem o venă!".

Impiegatului zgribulit din pustia stație Atârnați (naiba știe când am ajuns, trenul parcă ar sta) îi flutură mânecile, e pe cale să decoleze, în compartimentul înghesuit, masa e plină, lanternele se aprind și se sting, vecina de vis-à-vis, de-ai cărui genunchi mă frec și pe care o calc ori de câte ori îmi amorțește fundul, e mai sictirită de eternele mele scuze decât de frecușul propriu zis, citește Rodica Ojog-Brașoveanu, am renunțat să-i mai spun ceva, ridic umerii de câte ori o ating, nu mai ridic privirea, ridic doar palma și colțurile buzelor, dau din cap, dă din cap, mișc picioarele, îl calc pe vecinul din diagonală, ridic din umeri, ridic și privirea și colțurile buzelor și-apoi mă uit pe geam, o făzăniță  survolează un șarpe de peturi unduindu-se paralel cu albia râului, pe-aici a trecut viitura, cer gri prin geamul din stânga, senin dincolo, urmează stația Caracal, masa se golește, masa se golește, se golește, incredibil câte lucruri încap în geanta aceea, masa se golește, geanta nu s-a umplut încă, doamnelor, câte nimicuri inutile încap într-o geantă,? fiți geloase, port-chei, bricege, etuiuri, portofele, lanterne, alte lanterne, baterii, ace de cusut, mosoare de ață, cruciulițe, icoane, iarăși lanterne, cu bec, cu leduri, roșii sau negre, bivolul argintiu sărind ca o pumă, lanterne de despicat bezna, de despicat timpul, de despicat lumea văzută prin lentila mea lipsă.

Aș putea să-ncerc să dorm dar de câte ori simt somnul mă trezesc speriat c-am să-ncep să sforăi. Am o singură lentilă la ochelari și merg cu un tren care stă. Și timpul stă. Bine că pământul se rotește.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu