Al treilea ochi

Bună seara.
Sunt (deh, o veche şi cam apusă tradiţie) gazda dumneavoastră şi n-am mai scris aici pe blog de prea multă vreme.
N-aş fi scris nici astăzi dacă nu ar fi fost finisajul unei minunate expoziţii foto la care am spus câteva vorbe şi care m-a inspirat la mini-filosofeală. Ceva mai mult decât ar fi încăput într-un status sau chiar într-o notiţă de Facebook


M-am bucurat, în ultimele săptămâni şi în seara aceasta, de fotografiile făcute de o mână de puşti de grădiniţă într-o dimineaţă de marţi din ianuarie, stârniţi de educatoarea lor, Andreea. E o lume fără filtre, văzută de la de-abia un metru şi de din jos de şase ani. Se vede altfel. Chiar altceva.


Nu mă apuc acum să povestesc despre o chestie prin care am trecut cu toţii şi la care, sunt sigur, ni se întâmplă să ne gândim uneori: cât de uriaşă era lumea din jurul nostru când eram mici, cât de puţine lucruri rezidau, cu toate acestea, în universul nostru şi cât de strâmte îi erau graniţele; cât de înalt era patul străbunicii care ne citea poveşti şi câte perne trebuiau puse pe scaunul din bucătărie ca să ajungem şi noi cu năsucul la tăblia mesei; cât de grea era cheia casei şi ce mare era poarta pe care, mai târziu, aveam să o sărim de atâtea ori când fugeam de acasă.

Avem amintirile vagi ale altei realităţi. Amintirile altora despre noi. Poveştile lor, cu detaliile pe care au ales ei să le păstreze. O realitate care a circulat din gură în gură. Poate cosmetizată - voit, instinctiv, din greşeală. Atenţi să stocheze secvenţa, să absoarbă clipa, să fotografieze în memorie momentul, ceilalţi au omis detalii. Au fost luaţi pe nepregătite, au fost fascinaţi de impresia puternică a momentului, au captat esenţa. Au developat în gând cele întâmplate şi au născut povestea.

Realitatea a fost uşor diferită. Pentru că realitatea este recalcitrantă. Dăruieşte iluzii. Realitatea nu este ceea ce ne rămâne în memorie după ce instantaneu a devenit amintire.


Binecuvântat fie cel ce a inventat fotografia. Binecuvântată fie specia care a transformat-o într-un bun de larg consum. E tot mai greu, în oceanul de practicanţi, să impresionezi (în sens emoţional, nu tehnic) şi să inovezi în lumea fotografiei, astăzi. Dar poate că tot răul e spre bine.

Exerciţiul fotografic nu mai este doar o joacă cu imaginile; a devenit resortul unei excursii introspective. Fotografiile sunt peisaje interiorizate şi o rătăcire prin sine. Am fotografiat aşa cum am văzut, indiferent de calitatea aparatului (cel mai bun aparat e cel pe care îl ai la tine). Ne-am fotografiat lumea construind în jurul unui punct pe care îl raportăm în cel mai personal mod posibil la propriul eu.

Realitatea a trecut pe lângă neatenţia noastră, ne-a scăpat printre degete, orgolioasă şi, hm, poate chiar revanşardă. O descoperim mai târziu, când ne uităm la o fotografie dintr-un loc prin care, dacă nu ne lasă memoria, am trecut. Dar, parcă, nu era aşa. Sigur am fost acolo? Sigur noi am fost acolo? Sigur?



Când mă pregăteam să vorbesc despre fotografiile minunate ale unor prichindei de un metru, mi-am făcut nişte notiţe pornind de la eseurile lui Roland Barthes şi Susan Sontag despre fotografie. Dar ar fi picat ca nuca-n peretele plin cu fotografiile copiilor. Erau acolo, totuşi, nişte puşti care ronţăiau din pişcoturi şi câţiva părinţi pe bună dreptate mândri de isprava plozilor lor. N-avea nici un sens să mă dau mai inteligent decât sunt. Am aplaudat copiii şi m-am aplaudat pe mine că am fost scurt.

Da, era, acolo, joaca unor copii. Inocentă. Dar nici una dintre acele fotografii nu a fost un accident. Fiecare este, în parte, rezultatul unui efort. Bagajul lor de cunoştiinţe a complotat, odată cu universul, pentru ca fiecare dintre cele 16 fotografii să însemne ceva. Povestea de o fracţiune de secundă a unor zbateri de aripi printre crengile desfrunzite, a unui copil alergând peste o linie şerpuindă, a unui câine trăgând într-altă direcţie...

Înclin să cred că noua generaţie, ce se naşte în epoca update-urilor tehnologice, primeşte în dar un cod genetic semnificativ îmbunătăţit: popularizarea fotografiei a acutizat secvenţele cognitive ale vederii. Astfel, puţin mai atenţi la tot şi la toate, s-ar putea să învăţăm câte ceva. Nu neapărat să fim veşnici.


Am văzut astăzi, piruetând cu ochii după detalii până spre dispariţia ansamblului, am văzut astăzi, în staţia de tramvai de la Piaţa Galaţi, un pechinez chior cu boticul pe sus, şezând pe bancă, lângă o pungă de un leu înnodată şi o plăsuţă în care se afla un vas cu o zambilă. Dedesubt era un pet gol de Löwenbräu. Mi-a fost ciudă că n-am avut aparatul foto la mine. Obişnuiam să nu mă despart de el. Am umblat săptămâni la rând cu el în rucsac fără să mă inspire nimic. Până astăzi. Tocmai astăzi...