Și cam cât de misogină poate fi poliția română
Și-a fost sâmbătă. Sâmbăta aia, la care visam de patru ani. Sau cinci? De o veșnicie, zic, de când e Poli asta pe pământ.
Ne-am sculat devreme (toată săptămâna am avut grijă de orătăniile unui prieten - am hrănit, de două ori pe zi, șase câini, un iepure, un papagal și niște pești pe care nu i-am văzut niciodată și cărora, totuși, le-am dat de mâncare ca și cum ar fi fost în acvariu; îl suspectez că a montat o cameră video ascunsă).
Ne-a adunat de pe drum Bogdan (el e de vină că ne-am strâns; el m-a văzut, la muncă, pe coridor, cu tricoul alb-violet și a venit să dea mâna cu mine). Și-am început să dăm ocol Bucureștilor, în căutarea ieșirii spre Afumați. Am ieșit la trozneală, că nu e nici un indicator. Dar la barza chioară îi face dumnezeul druckerilor cuib: am ieșit perfect, în Afumați.
Acuma, ca să știți cam despre ce vorbim: este un târg prăfuit de Bărăgan, un sat mai răsărit pentru că acolo s-a mutat Chinatown-ul (păcat că n-am pozat poarta aia chinezească, ridicată între două garduri valahe), cu tot bazarul ăla de chinezisme ieftine. E pe unul din drumurile vechi spre mare. Nu mai știu cum era pe vremuri strada principală dar acum are patru benzi despărțite de o linie dublă continuă. Probabil că au împins casele sătenilor înapoi de la drum, când l-au lățit. Nu știu.
Dar: linie dublă de la un capăt la altul, cu o singură excepție, undeva unde drumul face la dreapta e o intersecție cu un drum înainte. Nu conta, nu era nici un semn că ar duce spre stadion. Sau? Ba da, era un semn. Dar îl vedeai DUPĂ ce treceai de el. Mbun. Ne-am pus în gând să nu încălcăm legea și-am pornit spre capul satului, să găsim un loc de-ntors. Era 11 fără 20. Acuși începea meciul. A călcat-o Bogdan. Numai un pic. Până pe la 70, așa ceva. Ghinion. Fix după curba aia la dreapta era postată mașina cu radarul. Și ne-a văzut. A ieșit organu' din mașină de ziceai că stă să-l captureze pe califul ăla al-Bagdadi, șeful ISIS. Și-a venit fonfăitul la mașină să ceară actele șoferului - și pe ale noastre, că eram constituiți în grup organizat cu potențial violent, ultrași alb-violeți. I-am dat fiecare ce-a avut. Dar, știți, poliția română e misogină. Că pe Cristiana n-au legitimat-o, deși avea și ea echipament alb-violet! Și asta nu e tot. După ce a aflat de ce ne grăbeam, ne-a trimis în capul satului, unde este o benzinărie (RAFO, fi-i-ar numele lui Jabba mereu împroșcat și spurcat) și unde puteam întoarce. Pe linia continuă dublă. Cu dispensă de la el, de la milițianul fonfăit!
N-am înțeles de ce nu puteam întoarce chiar acolo, dacă tot comiteam o ilegalitate. Pe care, în cei doi kilometri și ceva dus-întors rămași până în capul satului, am constat că o comit toți localnicii.
Nu știu ce le-o fi zis Marius celor din echipaj, dar părea, în retrovizoare, destul de furios. Păi, cum să nu fii? Ești singurul fraier care e cât pe ce să respecte legea și tot tu plătești?
Bref, ne-a înmatriculat, suntem deci microbiști fioroși, înregistrați în baza de date a MAI, unde femeilor nu le este permis accesul, de parcă ar fi vreo altă sectă primitivă.
Despre meci, atâta vreau să spun, doar: că oamenii ăia de la Afumați au bani să țină o echipă de divizia B la marginea Capitalei (din varii motive mai mult sau mai puțin ortodoxe), că fotbaliștii lor au salarii de vreo trei sau chiar patru ori mai mari decât își poate permite asociația de suporteri ai lui Poli să plătească, că fotbalul se face cu inima doar dacă vrei să îți păstrezi pasiunea curată cu orice risc pe care ți-l asumi și că, alfel, intri în zona mercantilismului și al mercenarilor, ceea ce nu e musai ce-am înțeles eu că se vrea de la această echipă.
Și să mai spun una: că le-a lipsit puțin celor de la Poli să plece cu fruntea sus. Vreo zece minute, așa (plus o decizie precipitată a arbitrului care, la Afumați arbitrând, era din satul lipit, București).
Să ne vedem tura viitoare, zic. Tot așa, bucuroși că suntem.
Obligatoriu înainte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu