Hallelujah

Stăteam cumva stingher, aproape răstignit, în scaunul acela de plastic, pe un rând - al treilea, cred, de la geamurile aburite - al sălii încă goale din fundul curții. Ajunsesem la capătul mai multor săptămâni de documentare.

Pe la nouă fără un pic au început să apară. Câţiva domni purtau în palma căuş biblia şi păreau destul de importanţi. Unele scaouri aveasu revere lucioase, altele erau, se vede treaba, luate de la un Oxfam. Sau primite, de pomană. Dar fețele, bătute de timp sau încă tinere, erau bărbierite lună.

Mă salutau oarecum surprinşi, privindu-mă lung şi neîncrezător.

Doamnele, toate, venind câte una sau în grupulețe, își găseau, toate, în cealaltă parte a săli, pe un rând aliniat la perete.

Înainte ca toată adunarea să se fi strâns, un tânăr îşi instală lângă mine orga. O puse să cânte automat. Îmi părea recunoscută, muzica. Dar nu de aici. Chiar nu avea ce să caute o aici. Era muzica unei alte nopți, dintr-o altă viață: eram tineri, singuri într-un Green Hours gol, cu două beri şi un pumn de alune.

Din stânga mea, de la perete, vocea unei doamne încălecă refrenul: "Aaa-li-luuu-ia, aaa-li-luuu-ia, aaaa-liiii-luuu-iaaaaaa".

În blocurile groazei din Duisburg, în fundul curții, ţiganii penticostali din Ţăndărei şi Dâmboviţa, veniți cu tot neamul să facă copii, câţi dă Domnul şi câţi subvenționează doamna Angela, îl descoperiseră pe Leonard Cohen, cel de muzică făcător si compunător de miracole.