Aura mi'a luat biletul de întoarcere prin Berlin. Naşpa, că nici măcar nu am avut timp suficient să ies în oraş, să beau un Kindl cu prietenul Cândea. N'a fost să fie.
La Băneasa a mers chiar mai bine decât mă aşteptam. Nimeni în coadă, predat bagajul care naiba ştie de la ce avea 20 de grame în plus (oricum nu se sesizează nimeni la firimituri dintr'astea). La punctul de frontieră s'a deschis un ghişeu fix când să mă aşez la coadă aşa că am trecut, la fel, primul. La filtru a mers mai greu da' aşa'i a) la Băneasa şi b) de când cu noile culmi ale antiterorismului. Da' l'aş mânia pe Marele Licurici dacă i'aş da o vină care nu'i aparţine - s'a mişcat, totuşi, binişor, coada.
Ne'au îmbarcat într'un German Wings pe al cărui fuselaj puteai intui un urs (Bär-lin) şi duşi am fost. Speram să pot prinde luna, la un moment dat, prin hublou; dar iar n'a fost să fie. Tipul de pe scaunul de la geam avea chef de somn şi a coborât parasolarul (deşi zburam spre nord şi rândul nostru nu era către soarele aflat la apus). Asta e...
Nu mâncasem nimic şi aşteptam serviciul la bord ca pe pâinea caldă. Da' (IAR! marţi, trei ceasuri rele) n'a fost să fie. Terminaseră stocurile de sandwichuri; nu mai aveau decât pacheţele de Bifi Roll. La naiba. "Nu faceţi cinste Germaniei", i'am spus stewardesei pe care o încântasem ceva mai devreme, când îi cerusem să îmi confirme că ceea ce văzusem de afară era un urs.
OK, bune şi ălea, de foame...
Da' cornurile astea vidate sunt sigilate al naibii de bine; şi cum în avion n'ai voie cu obiecte contondente, dă'i, Ştefănescule, şi luptă şi luptă, şi dă'i.
În fine. Până să ajungem la Berlin le'am dovedit.
Berlin.
Dă'te jos din avion. Fă check-out. Mergi la check-in. Schoenefeld este un fel de Băneasa mai practic. Stai la coadă, ajungi la ghişeu, afli că nu s'a pornit operaţiunea pentru Köln, mergeţi dumneavoastră acolo şi vă chemăm. Eu, doi alţi români şi o bulgăroaică. Între timp, coada la check-in-uri circula da' şi creştea. La un moment dat se porneşte şi eliberarea de boardin pass-uri pentru Colonia. Şi, desigur, cei de la ghişee au ţinut cont de cele petrecute anterior. Aşa că ne'au chemat în faţă. Da' ne'au chemat apelându'ne "călătorii de la Bucureşti". Nu'mi face plăcere să reproduc expresia feţelor teutone privind spre un grup "de la Bucureşti" care, la o primă vedere, se bagă în faţă, peste rând!
OK, check-in-ul odată făcut, am trecut şi de filtre şi, într'un final, am urcat în avion - acelaşi cu care am venit de la Bucureşti.
Şi, acum, step back in time: înapoi la Băneasa.
De pe scara avionului am avut impresia că'l zăresc pe marele Un Trecător. Dacă n'am înţeles iar anapoda, azi tocmai ce a făcut nişte ani. Nu'ş'ce să'i urez, sigur ştie el ce să'şi ia de la min.
Părea, deci, a fi el. Barbă de trei zile, ochelari, şapcă asemănătoare, ţinută la fel... Putea să fie. Nu era. Da' s'a aşezat chiar lângă mine. Nu, nu individul care a tras parasolarul hubloului, ci la coridor. Mi'am luat Scrisorile lui Julian Barnes (geniale!) şi am deschis cartea unde întrerupsesem lectura în aeroport.
De regulă nu socializez în avion. Prefer să'mi fac de lucru, să citesc, să sforăi o tură, să raşchetez poze, chestii d'astea... Nici nu ştiu cum am intrat în vorbă. Da' al naibii treabă dacă Jan, copia Trecătorului, nu s'a ridicat aproape de nivelul originalului. Manager de proiecte în ecoturism la capătul lumii (Kîrgîstan, Etiopia...), Jan a avut o iubită în România. Amoru', c'aşa'i amorul, s'a dus, da' s'a'ndrăgostit de România. Iubeşte sălbăticiile României la fel de mult cât iubeşte călătoriile lungi cu trenul spre toate capetele posibile şi imposibile ale lumii. A făcut revelionul (damned, amazing!) în Banat. La Rusca Montană, în cabana unui bătrân inginer silvic pensionat. "Ninsese prospăt şi, pe drum spre cabană, am văzut, singuratice, urmele unui paria" (lup bătrân, pe moarte, abandonat de haită). "E fantastic", îmi spune, cu o fascinaţie sinceră, "câte lucruri unice poţi trăi în România, câte minuni supravieţuiesc încă!"
Neamţ era acel intrat în legendă personaj care spunea că România este o ţară mai bună decât îi e renumele.
Am călătorit două ore şi ceva cu arătătorul încremenit pe post de semn de carte între paginile Scrisorilor lui Barnes. Am discutat despre Retezat şi Cheile Nerei, despre concertul de la Berlin al lui Neil Young ţinut într'o sală polivalentă total nepotrivită muzicii maestrului (Jan vroia să'i scrie o scrisoare - de mână, cu timbru - în care să'i spună ce'mi spunea, acum, mie) , despre moartea Lhasei şi şansa de a'l auzi live pe Bob Geldof, despre prăpastia dintre Est şi Vest pe care am trăit'o la Berlin cândva, cu decenii bune în urmă (el fiind născut & crescut în Berlinul de Vest), despre cum ne'a prins, pe fiecare dintre noi, cheful de a călători (culmea e că, mie , pela 11 ani, mi s'a întâmplat fix în turnul televiziunii din Berlinul de Est, realizând că's undeva prin inima Europei dar n'am văzut încă satul Răchitova de la marginea Oraviţei), despre lumea asta paralizată în birocraţie şi despre seminţele Pioneer care nu vor da niciodată vinete la fel de bune ca cele din România, despre drumurile lui şi drumurile mele, despre Regina din Sheba şi Solomon - şi despre cârnăciorii mei în corn care, spre disperarea mea flămândă, refuzau să se deschidă.
La Băneasa a mers chiar mai bine decât mă aşteptam. Nimeni în coadă, predat bagajul care naiba ştie de la ce avea 20 de grame în plus (oricum nu se sesizează nimeni la firimituri dintr'astea). La punctul de frontieră s'a deschis un ghişeu fix când să mă aşez la coadă aşa că am trecut, la fel, primul. La filtru a mers mai greu da' aşa'i a) la Băneasa şi b) de când cu noile culmi ale antiterorismului. Da' l'aş mânia pe Marele Licurici dacă i'aş da o vină care nu'i aparţine - s'a mişcat, totuşi, binişor, coada.
Ne'au îmbarcat într'un German Wings pe al cărui fuselaj puteai intui un urs (Bär-lin) şi duşi am fost. Speram să pot prinde luna, la un moment dat, prin hublou; dar iar n'a fost să fie. Tipul de pe scaunul de la geam avea chef de somn şi a coborât parasolarul (deşi zburam spre nord şi rândul nostru nu era către soarele aflat la apus). Asta e...
Nu mâncasem nimic şi aşteptam serviciul la bord ca pe pâinea caldă. Da' (IAR! marţi, trei ceasuri rele) n'a fost să fie. Terminaseră stocurile de sandwichuri; nu mai aveau decât pacheţele de Bifi Roll. La naiba. "Nu faceţi cinste Germaniei", i'am spus stewardesei pe care o încântasem ceva mai devreme, când îi cerusem să îmi confirme că ceea ce văzusem de afară era un urs.
OK, bune şi ălea, de foame...
Da' cornurile astea vidate sunt sigilate al naibii de bine; şi cum în avion n'ai voie cu obiecte contondente, dă'i, Ştefănescule, şi luptă şi luptă, şi dă'i.
În fine. Până să ajungem la Berlin le'am dovedit.
Berlin.
Dă'te jos din avion. Fă check-out. Mergi la check-in. Schoenefeld este un fel de Băneasa mai practic. Stai la coadă, ajungi la ghişeu, afli că nu s'a pornit operaţiunea pentru Köln, mergeţi dumneavoastră acolo şi vă chemăm. Eu, doi alţi români şi o bulgăroaică. Între timp, coada la check-in-uri circula da' şi creştea. La un moment dat se porneşte şi eliberarea de boardin pass-uri pentru Colonia. Şi, desigur, cei de la ghişee au ţinut cont de cele petrecute anterior. Aşa că ne'au chemat în faţă. Da' ne'au chemat apelându'ne "călătorii de la Bucureşti". Nu'mi face plăcere să reproduc expresia feţelor teutone privind spre un grup "de la Bucureşti" care, la o primă vedere, se bagă în faţă, peste rând!
OK, check-in-ul odată făcut, am trecut şi de filtre şi, într'un final, am urcat în avion - acelaşi cu care am venit de la Bucureşti.
Şi, acum, step back in time: înapoi la Băneasa.
De pe scara avionului am avut impresia că'l zăresc pe marele Un Trecător. Dacă n'am înţeles iar anapoda, azi tocmai ce a făcut nişte ani. Nu'ş'ce să'i urez, sigur ştie el ce să'şi ia de la min.
Părea, deci, a fi el. Barbă de trei zile, ochelari, şapcă asemănătoare, ţinută la fel... Putea să fie. Nu era. Da' s'a aşezat chiar lângă mine. Nu, nu individul care a tras parasolarul hubloului, ci la coridor. Mi'am luat Scrisorile lui Julian Barnes (geniale!) şi am deschis cartea unde întrerupsesem lectura în aeroport.
De regulă nu socializez în avion. Prefer să'mi fac de lucru, să citesc, să sforăi o tură, să raşchetez poze, chestii d'astea... Nici nu ştiu cum am intrat în vorbă. Da' al naibii treabă dacă Jan, copia Trecătorului, nu s'a ridicat aproape de nivelul originalului. Manager de proiecte în ecoturism la capătul lumii (Kîrgîstan, Etiopia...), Jan a avut o iubită în România. Amoru', c'aşa'i amorul, s'a dus, da' s'a'ndrăgostit de România. Iubeşte sălbăticiile României la fel de mult cât iubeşte călătoriile lungi cu trenul spre toate capetele posibile şi imposibile ale lumii. A făcut revelionul (damned, amazing!) în Banat. La Rusca Montană, în cabana unui bătrân inginer silvic pensionat. "Ninsese prospăt şi, pe drum spre cabană, am văzut, singuratice, urmele unui paria" (lup bătrân, pe moarte, abandonat de haită). "E fantastic", îmi spune, cu o fascinaţie sinceră, "câte lucruri unice poţi trăi în România, câte minuni supravieţuiesc încă!"
Neamţ era acel intrat în legendă personaj care spunea că România este o ţară mai bună decât îi e renumele.
Am călătorit două ore şi ceva cu arătătorul încremenit pe post de semn de carte între paginile Scrisorilor lui Barnes. Am discutat despre Retezat şi Cheile Nerei, despre concertul de la Berlin al lui Neil Young ţinut într'o sală polivalentă total nepotrivită muzicii maestrului (Jan vroia să'i scrie o scrisoare - de mână, cu timbru - în care să'i spună ce'mi spunea, acum, mie) , despre moartea Lhasei şi şansa de a'l auzi live pe Bob Geldof, despre prăpastia dintre Est şi Vest pe care am trăit'o la Berlin cândva, cu decenii bune în urmă (el fiind născut & crescut în Berlinul de Vest), despre cum ne'a prins, pe fiecare dintre noi, cheful de a călători (culmea e că, mie , pela 11 ani, mi s'a întâmplat fix în turnul televiziunii din Berlinul de Est, realizând că's undeva prin inima Europei dar n'am văzut încă satul Răchitova de la marginea Oraviţei), despre lumea asta paralizată în birocraţie şi despre seminţele Pioneer care nu vor da niciodată vinete la fel de bune ca cele din România, despre drumurile lui şi drumurile mele, despre Regina din Sheba şi Solomon - şi despre cârnăciorii mei în corn care, spre disperarea mea flămândă, refuzau să se deschidă.
"Marele"? Cat de gras sunt, bre? Am si eu o suta si un pic, insa daca stau drapt, la inaltimea mea, nu se vad! :D
RăspundețiȘtergereSi cum naiba gasesti tu oameni d'astia interesanti ca eu din Anglia m-am intors conversat cu un scotian care ura Londra si imi jura ca nu mai calca pe acolo si cu un londonez beat care ii cauta pe cel care-i furase jobenul.