Mi'e greu să recunosc dar Bayern München şi'a meritat pe deplin titlul. Şi, asta, într'un fotbal curat, în care ai convingerea că o greşeală de arbitru'i o greşeală de arbitru şi nu tre'să cauţi în străfunduri de logică iţe de dat la descâlcit să'ţi iasă de o teorie a conspiraţiei.
Dar nu despre repriza a II-a de la Craiova vreau să scriu, iar legătura cu lamentabilul joc al alb-violeţilor ţine strict de persoana care ar fi trebuit să dirijeze echipa. De antrenor. De, mă rog, insul care a fost angajat pe un post în a cărui fişă scrie "antrenor". Ioan Ovidiu Sabău, Neluţu, ţi'am adus o călimară cu cerneală, a anunţat, după ce a furat'o mai peste tot unde'o putea fura, că nu mai poate lucra la Timişoara. Că atmosfera este insuportabilă, în jurul echipei. Şi că de vină ar fi publicul. Nici două ore mai târziu, Marius Lăcătuş a tăbărât pe doi oameni care purtau pe umeri, fiecare, câte o cameră de filmat. Poate chiar trei erau, că m'au ameţit cu reluările, pe gsptv.
OK, care'i treaba? Treaba e că astfel de indivizi, cu pretenţii de a fi idoli, cu poziţie de modele într'o lume, cea a fotbalului, în care se înghesuie în faţă din ce în ce mai mulţi huligani, aceşti doi indivizi (dar nu numai ei) au scos în lumină, într'un interval de timp cam cât ţine un meci de fotbal, analfabetismul într'ale vieţii într'o lume civilizată şi, implicit, falimentul societăţii din care provin.
Fotbalul a ajuns la sumele colosale pe care le câştigă datorită publicului care îl consumă. În România şi (mai ales) aiurea. Investitorii (cei de dincolo, mai timid şi cei din România, dar numai pen'că mirosea a sămsăreală) nu ar fi băgat bani în fotbal dacă nu se dezvolta, în jurul terenului, o întreagă industrie a susţinerii echipelor - finanţată, în fapt, de consumator. De public.
Asta au înţeles administratorii Formulei 1, asta au înţeles cei ce conduc fotbalul din Germania (sau din Anglia, sau, în fine, din ţările în care mare parte dintre cei 11 jucători de fotbal care intră în teren sunt chiar foitbalişti). Şi, în contractele dintre televiziunile care câştigă, la rândul lor, de pe urma automobilismului sau fotbalului, pe de o parte, şi piloţi, constructori, cluburi, jucători, antrenori etc, pe de alta, publicul este personajul cel mai respectat.
Aţi văzut ce fac piloţii de F1 după cei 300 şi ceva de kilometri de zdruncinături ale megamotoarelor pe care le turează? Poza de familie cu titlul & şampania şi, apoi, imediat, conferinţa de presă. Acum câţiva ani, Michael Schumacher a coborât din monopost, a fugit spre reporterul televiziunii germane cu care avea semnată exclusivitatea primei declaraţii şi i'a dat'o - repede & scurt: "Mă iertaţi, dar trebuie să fac repede pipi!". A făcut şi a revenit. Dar merge oricând şi oriunde este chemat să dea două vorbe, chiar dacă termină de abia pe locul 9. Măiestria l-a făcut mare dar imaginea şi'o construieşte printr'o relaţie directă şi de respect cu fanii.
Când Ioan Ovidiu Sabău, om cu pretenţia fricii lui Dumnezeu, are nesimţirea să spună că publicul este cel care i'a stricat atmosfera la echipă, mai-mai că'ţi vine să îl crezi. Nu i'ar da voie Iehova să mărturisească strâmb. Dar când publicul despre care vorbeşte individul Sabău oan Ovidiu este publicul de la Timişoara, nu'ţi mai arde decât să faci o chestie pe care, fix ieri, as făcut'o unul dintre jucătorii pe care insul în a cărui fişă a postului scrie "antrenor" nu i'a prea jucat de'a lungul anului.
Drepturile de transmisiune sunt o afacere scumpă tocmai pentru că atrag public şi, tocmai de aceea, publicitate. În schimbul acelor bani, spectatorii merită trataţi ca o mină de aur. Dacă tu, Marius Lăcătuş, primit cu respect oriunde te'ai duce, tratat la fel de publicul advers indiferent pentru cine stai pe bancă, tu, aşadar, Marius Lăcătuş, dai cu pumnul într'o cameră de televiziune, dai, de fapt, cu pumnul în cel aflat dincolo de ea, în faţa ecranului. Deţinătorul drepturilor de televizare ar trebui să'l tragă la răspundere pe autorul gestului, oricât ar fi el de Marius Lăcătuş (Christoph Daum, unul dintre cei mai talentaţi antrenori germani din ultimele două decenii, nu va mai prinde niciodată un contract serios în Germania după ce a făcut subiectul unui scandal legat de consum de droguri; Lothar Matthäus , mare fotbalist şi interesant antrenor, nu va primi niciodată un contract la un club mare din Germania pentru că este un caracter dificil şi o fire recalcitrantă).
Dar, desigur, într'o ţară prea manelizată, de'abia gestul individului Lăcătuş Marius este subiectul favorit al devoratorilor de tabloid. Radu Naum poate întreba orice despre cât a lucrat Vasluiul la victoria cu Steaua, dacă investitorul cu pretenţii şi tată de geniu al cinematografiei autohtone îl citează pe Hegel într'o emisiune de numărat cornere dar închide subiectul violenţei în spaţiul de joc şi sub în ochii publicului printr'un sec "E Marius Lăcătuş, ce vreţi?"
Hăhăhă, aşa face şi preşedintele ţării, bă, păsăricilor...
Dar nu despre repriza a II-a de la Craiova vreau să scriu, iar legătura cu lamentabilul joc al alb-violeţilor ţine strict de persoana care ar fi trebuit să dirijeze echipa. De antrenor. De, mă rog, insul care a fost angajat pe un post în a cărui fişă scrie "antrenor". Ioan Ovidiu Sabău, Neluţu, ţi'am adus o călimară cu cerneală, a anunţat, după ce a furat'o mai peste tot unde'o putea fura, că nu mai poate lucra la Timişoara. Că atmosfera este insuportabilă, în jurul echipei. Şi că de vină ar fi publicul. Nici două ore mai târziu, Marius Lăcătuş a tăbărât pe doi oameni care purtau pe umeri, fiecare, câte o cameră de filmat. Poate chiar trei erau, că m'au ameţit cu reluările, pe gsptv.
OK, care'i treaba? Treaba e că astfel de indivizi, cu pretenţii de a fi idoli, cu poziţie de modele într'o lume, cea a fotbalului, în care se înghesuie în faţă din ce în ce mai mulţi huligani, aceşti doi indivizi (dar nu numai ei) au scos în lumină, într'un interval de timp cam cât ţine un meci de fotbal, analfabetismul într'ale vieţii într'o lume civilizată şi, implicit, falimentul societăţii din care provin.
Fotbalul a ajuns la sumele colosale pe care le câştigă datorită publicului care îl consumă. În România şi (mai ales) aiurea. Investitorii (cei de dincolo, mai timid şi cei din România, dar numai pen'că mirosea a sămsăreală) nu ar fi băgat bani în fotbal dacă nu se dezvolta, în jurul terenului, o întreagă industrie a susţinerii echipelor - finanţată, în fapt, de consumator. De public.
Asta au înţeles administratorii Formulei 1, asta au înţeles cei ce conduc fotbalul din Germania (sau din Anglia, sau, în fine, din ţările în care mare parte dintre cei 11 jucători de fotbal care intră în teren sunt chiar foitbalişti). Şi, în contractele dintre televiziunile care câştigă, la rândul lor, de pe urma automobilismului sau fotbalului, pe de o parte, şi piloţi, constructori, cluburi, jucători, antrenori etc, pe de alta, publicul este personajul cel mai respectat.
Aţi văzut ce fac piloţii de F1 după cei 300 şi ceva de kilometri de zdruncinături ale megamotoarelor pe care le turează? Poza de familie cu titlul & şampania şi, apoi, imediat, conferinţa de presă. Acum câţiva ani, Michael Schumacher a coborât din monopost, a fugit spre reporterul televiziunii germane cu care avea semnată exclusivitatea primei declaraţii şi i'a dat'o - repede & scurt: "Mă iertaţi, dar trebuie să fac repede pipi!". A făcut şi a revenit. Dar merge oricând şi oriunde este chemat să dea două vorbe, chiar dacă termină de abia pe locul 9. Măiestria l-a făcut mare dar imaginea şi'o construieşte printr'o relaţie directă şi de respect cu fanii.
Când Ioan Ovidiu Sabău, om cu pretenţia fricii lui Dumnezeu, are nesimţirea să spună că publicul este cel care i'a stricat atmosfera la echipă, mai-mai că'ţi vine să îl crezi. Nu i'ar da voie Iehova să mărturisească strâmb. Dar când publicul despre care vorbeşte individul Sabău oan Ovidiu este publicul de la Timişoara, nu'ţi mai arde decât să faci o chestie pe care, fix ieri, as făcut'o unul dintre jucătorii pe care insul în a cărui fişă a postului scrie "antrenor" nu i'a prea jucat de'a lungul anului.
Drepturile de transmisiune sunt o afacere scumpă tocmai pentru că atrag public şi, tocmai de aceea, publicitate. În schimbul acelor bani, spectatorii merită trataţi ca o mină de aur. Dacă tu, Marius Lăcătuş, primit cu respect oriunde te'ai duce, tratat la fel de publicul advers indiferent pentru cine stai pe bancă, tu, aşadar, Marius Lăcătuş, dai cu pumnul într'o cameră de televiziune, dai, de fapt, cu pumnul în cel aflat dincolo de ea, în faţa ecranului. Deţinătorul drepturilor de televizare ar trebui să'l tragă la răspundere pe autorul gestului, oricât ar fi el de Marius Lăcătuş (Christoph Daum, unul dintre cei mai talentaţi antrenori germani din ultimele două decenii, nu va mai prinde niciodată un contract serios în Germania după ce a făcut subiectul unui scandal legat de consum de droguri; Lothar Matthäus , mare fotbalist şi interesant antrenor, nu va primi niciodată un contract la un club mare din Germania pentru că este un caracter dificil şi o fire recalcitrantă).
Dar, desigur, într'o ţară prea manelizată, de'abia gestul individului Lăcătuş Marius este subiectul favorit al devoratorilor de tabloid. Radu Naum poate întreba orice despre cât a lucrat Vasluiul la victoria cu Steaua, dacă investitorul cu pretenţii şi tată de geniu al cinematografiei autohtone îl citează pe Hegel într'o emisiune de numărat cornere dar închide subiectul violenţei în spaţiul de joc şi sub în ochii publicului printr'un sec "E Marius Lăcătuş, ce vreţi?"
Hăhăhă, aşa face şi preşedintele ţării, bă, păsăricilor...
sunteti doar cativa inculti
RăspundețiȘtergere