Jurnalul de la Sarajevo (2)

Partea a II-a (continuare de aici) a unor ciorne mâzgălite acum zece ani, vara, și scoase iar de la naftalină.

Clişeul spune că „secolul XX a început la Sarajevo şi s-a încheiat la Sarajevo“.

Posibil. Geopolitic, chiar dacă înaintea atentatului lui Gavrilo Princip şi după pacea de la Dayton s-au mai produs evenimente cât de cât demne de luat în seamă, secolul XX chiar începe cu un glonte ce a deschis o epocă încheiată odată cu dezintegrarea Iugoslaviei.

Un alt clişeu: la Sarajevo s-au întâlnit Orientul şi Occidentul.

Cât se poate de aproape de adevăr. De fiecare dată, în fiecare război s-a întâmplat aşa. Şi, de fiecare dată, după fiecare dezastru, Sarajevo nu a mai fost acelaşi. Oamenii s-au schimbat, cu ei şi obiceiurile. În bine? În rău? Orice răspuns la această întrebare este încărcat de subiectivitate.

Cei plecați din Sarajevo se simt stingheri, dezrădăcinaţi, alungaţi. Nu mulţi au curajul să se întoarcă. Unii nu se vor mai duce acolo niciodată.

Cei rămași, înfruntând disperarea, consideră că supravieţuiesc alături de oraşul care va arăta, într-o bună zi, aşa cum îl visau.

Dar visele nu seamănă între ele.

Clădirea cafenelei, o aparentă dărăpănătură imitând tradiţia bojdeucilor balcanice, în care, însă, macatele, carpetele sau covoarele lucrate în casă au fost înlocuite de frigidere, combine muzicale sau televizioare, se afla, odinioară, pe malul drept al râului Miljiacka. Ii aparţine primarului, care a luat-o de unde se afla şi a mutat-o pe malul stâng. Poate şi pentru că a dorit să demonstreze că malul stâng (cândva, pe vremea războiului, cel mai înaintat avanpost al sârbilor bosniaci) nu va mai fi niciodată baricada adversă malului drept. Poate, dimpotrivă, dintr-o pornire ostentativă, o altă declaraţie de război, camuflată în acest „am pus fundaţia mea aici“.

Căsuţa, de non-culoarea varului, este flancată, estic, de muntele ce desparte capitala federală de Republica Srpska. Un munte încărunţit sub povara cimitirelor ce se ivesc răzleţ când pe o colină, când pe alta. De jos, din vale, e destul de greu să distingi forma monumentelor funerare. De departe, întregul dezastru pe care acele cimitire l-ar putea povesti se debarasează de haina politică. Cei ce zac acolo au fost cândva oameni. Nimic mai mult. O emoţie fără detalii.

Când am venit la Sarajevo dinspre Belgrad - nu, nu mi-e frica să leg aceste doua toponime într-o frază ca aceasta, mi-e ciuda, doar, că cineva, nu spui cine, că nu ştiu, dar persoană importantă, le-a răpit, pentru o vreme, multora libertatea de a vorbi despre şi de a circula pe acest tronson - când am venit, deci, prima oară, dinspre Belgrad spre Sarajevo am traversat Bosnia într-un autobuz prăfuit. O rată ordinară. Viteza succintului nu mi-a răpit fericirea de a admira miracolul bosniac. Un alt miracol, acea ţară, aşa cum alte atâtea mi-au fost date să văd, pe unde am umblat, între Dunăre şi Adriatica.

Când vii dinspre Belgrad către Sarajevo, finis coronat opus. Călare pe creasta dealului, şoseaua descalecă, brusc, pentru a se-nchina prăpastiei. Acolo, jos, sărutând, parcă, pământul pe care îi va fi dat să moară (dacă va muri, vreodată; cred, totuși, că nu se va întâmpla asta vreodată), acolo, jos, e Sarajevo. Secunda aceea, în care oraşul explodează (nefericit termen, în cazul dat) în câmpul tău vizual, acea secundă este irepetabilă. Instantaneul îţi taie respiraţia şi ecoul său în suflet se prelungeşte iar și iar, până când frumuseţea se sparge în fragmente purtând fiecare grandoarea ansamblului.

Traversez dealul (la Sarajevo, ori încotro ai apuca-o, trebuie să traversezi un deal) ce desparte Bascarsija de stadionul Kosevo. Stadionul Olimpic. Mă apropii cu inima cât un purice, aşteptând să văd, întinzându-mi-se la picioare un alt covor alb funerar aşa cum mi-a predat reporterul lecţia istorie comntemporane, în zilele războiului. Stadionul pe care, în disperare de cauză, sarajlii deznădăjduiţi l-ar fi transformat în cimitir. Este acolo... sunt acolo. Şi cimitirul, şi stadionul. Farmecul şi agonia unui oraş. Olimpiada şi criminaliada. Dar nu unul în celălalt ci unul lângă celălalt. Ceva nu se potriveşte cu povestea reporterului. Peste verdele colinelor, albul monumentelor funerare are nuanţe dintre cele mai bizare. Au cam trecut imperii peste multe dintre ele. Simt minciuna plutind prin aer.

Nu mi-e prea limpede dacă a meritat efortul dezinformării. Hiperbola construită, aceea cu stadionul transformat în cimitir, nu putea fi atunci verificată. Informaţia era controlată de acei câţiva, puţinii care au avut libertatea de circula nestingheriţi printre bălţile de sânge, protejaţi tocmai de interesul unora de a vedea zvârlită, pur şi simplu, pe piaţă imaginea Stadionului Olimpic transformat în cimitir.

În fapt, cimitirul exista, acolo, lângă stadion.

Pentru că aşa au făcut-o din totdeauna, sarajlii şi-au adus pe mai departe, tot acolo, plecaţii cei blestemaţi să vină la momementul nepotrivit pe lume şi, mai ales, să sfârşească într-un Sarajevo în care prea mulţi Dumnezei s-au înghesuit pe metru pătrat. Acum, cimitirul se întinde de parcă ar fi o baricadă în jurul stadionului Kosevo. Sau un amfiteatru a cărui scenă rămâne acel stadion ce ar mai putea găzdui o altă olimpiadă. Sarajevo merită această a doua şansă. Ar fi cel mai bun cauterizant. Dupa ce au învăţat să sufere împreună, ajutaţi cu multă generozitate de alţii, au dreptul să primească în dar libertatea de a se şi bucura, iarăşi, împreună.