Mă înţelegi acum de ce îmi e frică pe autostradă, chiar şi în Germania?
Sincer să fiu, nu chiar. Poate că sunt eu de vină, poate's naiv, poate inconştient. Dar aş putea găsi o explicaţie: proasta asta, după ce şi'a permis carnet şi maşină (sau maşină şi carnet) îşi va permite şi să iasă cu ele din ţară; şi s'ar putea nimeri cândva - ea sau alţii, asemeni ei nişte replici de Genică Boierică ai şoselelor patriei - în calea mea, acolo unde fiecare ştie să le poarte altora de grijă pentru că vor să fie trataţi la fel.
Pe ea a apucat'o în plină autostradă. Ţine o coloană întreagă pe banda a II-a, în vreme ce banda I e goală cât vezi cu ochii înainte şi'ndărăt. Dar banda I nu e demnă de lămâia ei cât toate zilele. Dintr'odată opreşte. Pur şi simplu opreşte maşina. Acolo. Pe banda a II-a a autostrăzii, în faţa unei întregi coloane înaintând spre Bucureşti în urma şi ritmul ei. Coloana? Păi coloana se fereşte pe cât posibil să'i intre în fund. În schimb, se naşte un carambolaj monstru pe banda I, pe cea de avarie şi chiar pe arătură. Vreo zece maşini, ca la biliard. Numai ea, senină, rămâne pe banda a II-a, încremenită, pornindu'şi avaria. A auzit ceva suspect, acolo, în maşină. Şi s'a speriat. Aşa că a oprit. Acolo. Pe banda a II-a, în faţa unei coloane, acum răvăşită, ca la Verdun.
Mâine, probabil, o va lua de la capăt.
Pe strada ce vine dinspre Calea Victoriei către Piaţa Amzei, în miezul unui cartier plin de veleităţi şi ambiţii, îşi fac veacul, pe trotuare, maşini parcate anapoda, cerşetori pleznind, periodic, cu ceafa, tabla porţilor de garaj sau tencuiala gardurilor, vânzătoare dubioase de garofiţe şi muncitori în pauză de bere călare pe lăzi de plastic. Slalomezi printre ei şi ţi'o furi din toate părţile de la umerii bezmeticilor care ies din curţi fără să se asigure, fără să le pese că năvălesc barbar într'un spaţiu public traversat şi de oameni nevinovaţi. Dau iama de prin ganguri îndopate de gunoaie sau din curţi cu ziduri putrede, dau nas în nas cu tine şi nu schiţează nici un gest de fereală, dacă nu te salvezi singur te scutură cu sălbăticie şi'şi văd de drum fără să spună o vorbă, după ce te'au înţepat aspru în ochi, când privirea de şobolan urban hănit din ghena societăţii te'a descoperit în traiectoria lor. Strada le aparţine, e bunul comun, adică al nimănui, al tuturor, al celor ce o merită, a celor ce au câştigat'o la barbut, cu pumnale şi picioare în gurile altora care nu scuipă la fel de tare înjurături şi coji de seminţe.
Strada e a lui, trotuarul e al lui. Banda a II-a e a ei. Nu trebuie să dea socoteală nimănui. Cere, în scimb, socoteală altora. Necunoscuţilor. Ea, ela, ei, ele... toţi.
Pe strada ce vine dinspre Calea Victoriei către Piaţa Amzei, în miezul unui cartier plin de veleităţi şi ambiţii, în urma domnişoarei cu chow chow în lesă întorc, lung, privirea cerşetori pleznind periodic, cu ceafa, porţile garajelor şi florărese dubiose înfingându'ţi, de undeva de jos, un buchet anemic de garofiţe roz. Dezamăgite, întorc privirea, măsurând mersul domnişoarei cu chow chow în lesă. Poate că ar trebui să'şi facă, maică, un copil, nu să plimbe căţei...
S'au întrebat destui, zilele astea, ce'i face pe unii să fie săritori şi solidari întru cauza cailor cum nu foarte des au făcut'o pentru oameni. Nu ştiu răspunsul, îl ştiu doar pe al meu: caii nu i'au prea dezamăgit aşa cum au făcut'o oamenii. Ea, el, ei, ele... toţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu