Timidu'. Nimic despre legi, nimic despre eutanasiere

Din fostul conac cu iz brâncovenesc nu a mai rămas decât fundaţia. L'au lăsat în paragină, la fel cum paragina s'a ales din duzii care'l înconjurau.

Mai apoi au tăiat duzii. Cine? Cin' să ştie... Probabil tot dintr'ăia care, pe urmă, au venit şi au furat, ţiglă cu ţiglă, grindă cu grindă, uşi, geamuri, cărămizi, tot, tot ce se putea fure din vechiul conac. De jur împrejur au crescut gunoaie căci, iaca, e una dintre tradiţiile naţionale cele mai bine conservate: să'ţi iei gunoiul şk să te lepezi de el pe câmp,lângă drum, undeva, departe de pridvorul propriu.

Unde se strâng gunoaie se adună şi maidanezi. Ceva de ros, ceva de ronţăit tot s'o găsi. Măcar vreun şobolan lihnit sau unul picat în siestă după ce'a ros cracul stâng al unui nădrag.

Experienţa spune că, după o vreme, maidanezii prind curaj şi se apropie de sat. Ca să prevină un asemenea scenariu, Tataie a decis ca, zilnic, când trece cu maşina pe lângă fostul conac, să lase, mereu în acelaşi loc, nişte mâncare pentru cei câţiva căţei. De două ori pe zi, dimineaţa şi seara.

Şi'a mers. A mers aşa de bine încât căţeii au început să asocieze maşina cu mâncarea. Dar Pavlov a mers şi mai departe şi le'a dat cîţeilor ideea de a distinge motorul maşinii. Aşa că dacă se mai întâmpla ca Tataie să aibă drum prin preajma lor, altul decât cel cu mâncarea, căţeii se puneau să'i fugă în întâmpinare. Mai mult, chiar, dacă'l vedeau plecând dimineaţa spre oraş, seara îl aşteptau la capătul satului de dinainte.

Dar cum drumul are două sensuri, au învăţat şi drumul spre sat. Mai după motor, mai după miros, s'au înfăţişat la colţul curţii. Şi acolo au rămas.

Cu câinii din curte au o relaţie specială. Se latră de le pleznesc venele în cap cât e gardul de lung. Dar dacă dau de poarta deschisă, se pupă şi se ling într'o voioşie. Până le'nchizi poarta şi se trezesc iarăşi despărţiţi de gard.

Într'o seară, Timidu'... Pe unul dintre cei de'afară îl cheamă Timidu'. S'a lăsat mai greu mângâiat. Venea cu capul flocos răsucit la vreo 30 de grade, cu privirea'n pământ, aşa, oarecum într'o rână. Timid. Timid nevoie mare. Dar i'a plăcut faza cu mângâiatul. Şi a'nceput să o cerşească, mişcându'se la fel de timid.

Într'o seară, Timidu' a avut proasta inspiraţie să încerce ceva nou: să treacă prin gard, spre interiorul curţii. Ceea ce nu a prea fost pe placul câinilor din curte. Atacat, Timidu' a dat îndărăt. S'a smucit. Şi, în smucitură, şi'a rupt un picior. A fugit cât a putut în ceilalţi trei şi s'a ascuns pe undeva prin câmp.

A doua zi a venit salvarea veterinară. Au încercat să'l momească dar n'a mers. L'au împuşcat cu anestezic. De atâta spaimă şi durere, Timidu' degaja aşa de multă adrenalină încât anestezicul nu şi'a făcut efectul decât târziu, târziu de tot. Când, cu o mârâială inofensivă, de fapt, Timidu' s'a lăsat prins în laţ şi a adormit în drum spre clinică.

I'au amputat piciorul, irecuperabil, l'au ţinut sub observaţi (şi au observat că s'a'mprietenit cu nişte pisici), l'au îngrijit cîteva zile după care l'au anesteziat din nou. Trebuia să facă drumul cale întoarsă, de la oraş la sat, la satul acela care'i era lui acasă. Numai că acasă nu îl mai aştepta uliţa şi colţul curţii. Într'o altă curte, învecinată, Timidu' avea să fie legat de un lanţ al cărui celălalt capăt este ancorat într'un coteţ. Al lui şi numai al lui.

Sigur, a fost stupoare şi'au fost nervi, când s'a trezit. A tras el ce'a tras să fugă cu coteţ cu tot dar când s'a prins că nu'i merge, s'a resemnat. O resemnare cu lapte şi pâine şi ceva bobiţe d'alea care, la o adică, te conving şi te'ajută să'nţelegi că,, acolo, în coteţ, e viaţa dulce. Şi ai şi o curte a ta, din care să latri ca un paznic la javrele alea vagaboande de dincolo de gard.

Trei picioare? Timidu' ţopăie la mângâiat când apare Tataie ca şi cum triciletă ar fi fost o viaţă întreagă.

Morala? Nu, m'am gândit că ar trebui să existe şi o morală. dar, poate, se gândesc cei ce vor avea de luat decizii cu această lege în faţă. Vorba românului: Doamne'ajută!



Later edit, cam cinci luni mai târziu: