Când, în 2008, într'un ajun al uneia dintre zilele cu paralizie naţională de decembrie, mi'am găsit luneta spartă cu un bolovan pe care poliţiştii nu s'au sinchisit nici măcar de formă să'l ridice cu grijă drept corp delict ci l'au luat cu mâna, zvârlindu'l cât colea printre fraţii săi de pe uliţă, ân iarna aia, deci, gândul mi'a zburat la nişte unii care vânau raţe sălbatice în buza satulu şi pe care m'am oprit să îi pozez.
Dar nu i'am dat importanţă gândului. Şi nici azi nu m'aş fi gândit dacă n'aş fi aflat de altă ispravă de'a lui Tataie. S'a prins, ieri, o raţă sălbatică în gardul dinspre lac. Şi prinsă a rămas. Festin, zic, mai ales că la faza cu postul nu avem unanimitate şi fiecare face după cum îi taie conştiinţa. Prin anii 80, unchiul Poli, popă romano-catolic, avea o vorbă: acu' 2000 de ani, evangheliştii scriau pentru oameni care nu trăiau în condiţiile de astăzi.
Bun. S'a prins raţa, zicam. A luat'o Tataie, a pus'o'n cotineaţă, a'ndopat'o, a lăsat'o să'nopteze la cald, azi dimineaţă s'a'ntors la orătanie, i'a mai vârât grăunţe pe gât, a căutat'o o tură, să vadă omu' dacă are pasărea vreo rană, ceva, a pupat'o pe bot, au pupat'o toţi copii din sat, cred - şi, când colo, ce să vezi? Zbură raţa din farfurie. Fericită.
PS: a propos, aţi asistat vreodată la primirea pe care gâştele adulte o fac bobocilor la ieşirea acestora din urmă în lume?
PPS: credit foto - asociaţia fundamentalistă radicală de extremă ultra-ecologistă "Coana Mare şi discipolii"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu