Punctul 8v2.0

Nu țin cu el, mă, da' zi și tu, pă cine pui în schimb?

Avem, fiecare, un prieten care parcă n-ar vrea să fie de altă părere decât a ta. Îi detestă rău pe ceilalți - dar nici de ai lui nu e mulțumit. Stă tolănit pe fotoliul cafenelei, cu o bere neagră în față sau cu un espresso lung, înjură sistemul (ăla mic, de care se lovește zilnic, la ghișeu, la camera de gardă, la registratură, pe unde mai are drum) dar îl doare în coșul pieptului să accepte că nici ăștia, pe care îi consideră răul cel mai mic, nu au reușit. Ar ieși în stradă dar asta ar însemna să se dea cu ăilalți.

După atâta amar de vreme, ne-a luat cu teamă: dacă nu strigi cu gura mare certitudini ești o zdreanță. Mai bine să te urască decât să te privească ciudat!

Bun. Pe cine punem în schimb? Resemnare?

Piața. Nu, nu pe doamna cu pălărioară mov, care gesticula larg într-un voxpop în prime-time. Nici pe reporterul frenetic (băiatul ăla trebuie plătit așa cum se cuvine pentru munca pe care o face, poate nu perfect dar cu pasiune). Nici pe jandarmul care alerga urlând războinic (hai, mă, omul chiar vrea să îi iasă treaba!). Și, atunci, ce treabă am cu piața? Păi, din piață lipsesc tocmai figurile care intoxică și sufocă spațiul public românesc. România fără actualii ei politicieni, fără liderii sindicali, fără atoateștiutorii veșnici patriarhi ai opiniei, fără acoliții puterilor roșu-galben-oranj-verdefrunză-verdepatriotard-șicareormaifi arată muuuult mai bine. Nu neapărat perfect. Dar respirabil. Dezirabil.

Piața asta nu s-a umplut pentru că le-a cerut-o mogulul sau tonomatul sau căutătorul băilor de mulțime. Oamenii ăia aveau ceva de spus. Sunt o sută de oameni cu câte o problemă de căciulă. Sau 700. Sau câți vor fi fiind ei. Mai mult sau mai puțin autentici. Dar fiecare dintre problemele cu pricina sunt și ale celor care nu au ieșit. De la mitocanul care se așează nederanjat de „oamenii legii” în fruntea cozii la semafor până la excesul de semnături pentru care trebuie să alergi în zig-zag, trecând prin descentralizare sau transparență, prin rezolvarea problemei câinilor comunitari sau guvernarea cu capul, nu pe experimentate.

Dacă aș fi fost Boc, luni dimineață aș fi ieșit să spun ce aveam de spus după care, mai spre prânz, aș fi trântit niște proiecte de lege sau chiar ordonanțe de urgență care să demonstreze că sunt administratorul problemelor națiunii, nu ceea ce mă consideră mare parte a populației că sunt. O sămânță de predictibilitate, un semn de egalitate a șanselor, o dictatură a legii. Un corp gen USLA al protecției consumatorului, de exemplu; o forță de intervenție rapidă, care să apară de după colțul străzii când suni la OPC și ți se cere să revii luni după ora 9, cu un întreg dosar prin care să demonstrezi că tu ești păgubitul și că tu ești tu. Sună banal. Sau, poate, absurd.

Dar fă-mă să cred în tine. Să accept că poți greși, fără ca greșeala să fie norma uzuală. Dă-mi motive să îmi plătesc dările către stat. Să știu că banii ăia se transformă în servicii în folosul meu. Fă-mi autostrăzi pe care să nu le repari peste o lună, lasă bordurile la locul lor zece ani, computerizează sistemul de sănătate (aș spune o dată pentru totdeauna dar, iaca, tehnologia se schimbă în ritm amețitor), condamnă-i irevocabil pe marii tâlhari și pe mici găinari... Fă-o! Nu poți? Nu te lasă inima? Dă-te la o parte. Or s-o facă alții. Nu cei dinaintea ta. Nici ăia care te așteaptă cu moțiunile la cotitură. Nici mogulii răi, nici mogulii buni. Nici navetiștii televiziunilor de știri. Nici postacii de serviciu.

Or s-o facă niște corporatiști; fete și băieți care au studiat afară sau care au avut norocul să învețe acasă de la alții veniți de afară cum merg lururile și care acum nu ies în stradă pentru că s-au desprins până la autism de sistemul vostru prăpădit și dizgrațios. Or s-o facă un nene care și-a deschis un service auto ca-n Germania și merge, cătinel-cătinel, pe drumul lui - sau o tanti care își permite să plece de cinci ori pe an în miniconcedii pentru că știe să pună banul să facă pui (și care, poate, ar vrea să ajungă prin piață dar o presează furnizorii să rămână la birou până când ultimul jandarm a suit în dubă ultimul puștan nedumerit și a rămas în piață numai băiatul ăla cu steag găurit, cocoțat pe pervazul intrării în facultatea de geografie). Sau un absolvent de drept care nu a câștigat doar din legalizarea unor privatizări cu dedicație. Or s-o facă niște copii cu bun simț înfășurați în pixeli și care nu trebuie neapărat să iasă acum în piață pentru că opiniile și liderii lor se pot cristaliza și pe Twitter sau pe Facebook. Eu am întâlnit, astfel, câțiva oameni pe mâinile cărora aș îndrăzni să las una sau alta dintre treburile comunității.

Schimbă sistemul electoral dar în așa fel încât să mă convingi să ies la vot. Și am să ies. Mai întâi pentru a pune oamenii din paragraful anterior să administreze comunitatea în care trăiesc. Și plec de jos în sus. Unele lucruri nu se vor schimba de azi pe mâine (oricum nu mai cred demult în povești cu zânul apelor), Dar schimbarea trebuie să înceapă undeva. Dacă nu umplem golurile, or să le umple alții. Tot ei.