În fiecare an, pe 11 septembrie, la New York este citit, într-un ceremonial transmis în direct nu doar în Statele Unite, numele fiecăreia dintre victimele atentatelor din 2001. Vreo 3000 şi ceva.
În fiecare an, pe 16 decembrie, numele victimelor de la Timişoara, din 1989, ucise de personaje care încă mai trăiesc (şi care nu au plătit pentru crimele pe care le'au comis în numele regimului Ceauşescu), sunt rostite în şoaptă, acolo, pe străzile capitalei Banatului, în inimile familiilor şi în amintirea prietenilor. Un pumn de români le duc dorul şi le mulţumesc.
Sursa: Druckeria Poli Timişoara
Puneţi astăzi, 16 decembrie 2012, mâna pe telecomandă şi veţi vedea cât circ mediatic mimează televiziunile din România pe marginea suferinţei dintr'un sat din îndepărtata Americă; şi cât întorc pe toate feţele, aceleaşi televiziuni, o posibilă tentativă de sinucidere a unei individe care nu a făcut în viaţa asta altceva decât să îşi puie poalele în cap ceva mai isteric decât media naţională. O naţiune pentru care cam de pomană au murit, acum 23 de ani, nişte oameni tineri şi frumoşi la suflet. O naţiune care nu'i merită.
Sursa: ASU Poli Timişoara
Nu ştiu dacă cei ce conduc azi România sunt descendenţii direcţi ai criminalilor din decembrie 1989. Dar, cu certitudine, sunt la fel de călăi ca şi cei cărora le'au succedat la putere. Tăcerea pe care o cultivă de atâţia ani toate autorităţile care s'au succedat la frâiele puterii în decursul jocului de'a democraţia este la fel de ucigaşă ca şi gloanţele încasate de eroii de la Timişoara, în zilele lui decembrie 1989.
Luaţi şi aruncaţi un ochi pe lista numelor. Măcar în diagonală. Şi mulţumiţi'le! Eroii nu mor decât atunci când ultimul dintre cei vii va fi uitat de ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu