Unde naiba am pus linkul ăla?

Ce simplu era internetul, acum 13 ani. Zic 13 ani ca să mă ancorez în Y2K. Un șablon de referință.

Existau două browsere mari și late: Netscape Navigator și Internet Explorer; Safari, Opera, Firefox și alte nume grele, astăzi de largă circulație, încă nu existau/contau. Deschideai o fereastră de internet, intrai pe (vechiul) Yahoo, care, pe atunci, nu era decât un simplu motor de căutare (dacă erai ceea ce azi se cheamă hipster foloseai AltaVista sau Excite sau Lycos) și aveai tot internetul la două clickuri distanță. Păstrai ce merita să fie păstrat iar lista de semne de carte era scurtă și ușor administrabilă: câteva categorii cu un număr onorabil de pagini de web memorate. Vreo zece linkuri de ziare sau portaluri tv (lumea cam gravita în jurul știrilor de la CNN, pe atunci); tot așa, vreo zece de dictionare, paginile celor câtorva guverne ce își găsiseră calea spre online, paginile personale ale unora, nu mulți, dar care păreau interesanți prin însuși faptul că își făcuseră pagini personale, indiferent de balivernele pe care le îndrugau pe acolo... Chiar așa: ce mai puneam pe vremea aia la favorite?

În orice caz, linkurile încă se colectau inividiual, cu ctrl+D, pe fiecare computer în parte. Delicious, Google Reader și Google Bookmarks, StumbleUpon, Twitter Favorites sau alte forme de cloud-izare a semnelor de carte zăceau încă în bezna unor minți strălucite.

Știai, însă, la vremea aceea, ce să întrebi și unde să găsești. Iar internetul, așa, micuț cum era el la vremea aceea, era mereu acolo când aveai nevoie de el. Dacă, desigur, nu se împotmolea conexiunea. Motoarele de căutare îți ofereau cele mai concludente răspunsuri la întrebările pe care le puneai. Nu apăruseră tehnicile de SEO și nici linkurile sponsorizate cocoțate în vârful listei de răspunuri oferite de motoarele de căutare. Sigur, vor spune unii, pe atunci nu exista nici socializarea virtuală. Sau, cel puțin, așa crede, astăzi, lumea că arată istoria internetului; și resursele online par a avea memorie selectivă, de vreme ce o căutare după sintagma social web îți oferă, întâi și întâi, un panou superficial sub masca profunzimii; și, pe bune, cine mai caută azi, pe web, o a doua sursă, mai ales dacă e vorba de Wikipedia? Și câți mai trec dincolo de primul răspuns oferit de Google? Bine, hai, dincolo de prima pagină de răspunsuri... De vreme ce ”să nu te îndoiești de răspunsurile sugerate de Google” a devenit a 11-a poruncă a secolului 21, cine din generația 140 de caractere ar mai sta să cerceteze când e atât de reconfortant să crezi? Cei mai în vârstă își vor aduce, însă, aminte de ICQ, de forumurile USENET, de IRC-ul Undernet, de webchat-urile care funcționau după fix principiile Twitter-ului; doar că, la vremea respectivă, nu exista masa critică de utilizatori pentru a-i îmbogăți pe proprietarii platformelor care asigurau socializarea virtuală. De fapt, Facebook & co. nu au făcut decât să strângă pe aceeași platformă toate obiceiurile acumulate vreme de cam un deceniu și un pic de lupii singuratici și să învețe fiarele virtuale să umble în haită, exploatându-le la maxim orgoliile și exhibiționismul.

Bombardați zilnic de mii de informații, reținem fragmente de idei pe care, apoi, le malaxăm într-un borș fără nici un gust evident. Un stomac bun de porc înghite orice; generația 140 de caractere înghite titluri; așa cum, se presupune, omul viitorului, care vor locui pe alte planete fără resurse agricole, va înghiți pastile cu gust de păstrăv. Stimulii nevoilor primare odată anesteziați, revenim la rutina cotidiană. Așa cum porcul va uita că a mâncat de cum i se termină lăturile din troacă și va așteapta o porție nouă, la fel, până decuseară, vom fi uitat mare parte din ce am aflat peste zi, păstrând o doză substanțială de informații inutile și lepădându-ne de tot ce n s-a lăsat digerat de la sine. Și, de fapt, ce mai înseamnă seara, în ritmul ăsta? Afară se întunecă dar orele vieții virtuale se mută de pe un meridian pe altul, în funcție de cei de la care așteptăm un nou val de informații. Pe care, dacă nu vin de-a gata, le vom uita în mare parte. Știm asta. Dar tot nu ne potolim...

Și-am scris toate astea pentru că m-am trezit cu pata pusă pe cățeii ăștia și mă-ntrebam unde o fi pagina aceea de internet (parcă era un blog, parcă pe Tumblr era) în care diverși stăpâni de câini își fac de râs animalul de companie care are obiceiuri proaste (mă rog, cam cum au cățeii obiceiuri proaste: fac pipi în șoșonii vecinilor sau își ling la fund puii și când aceștia din urmă au deja, la rândul lor pui, sau...).

Pe ghemul de blană din poza de mai sus vroiam să-l fac de râsul lumii pentru că se apucă, periodic, să călărească perne sau jucării de pluș. El, ghemotocul, fiind femelă.

Dacă aș știi, însă, unde am pus linkul...