Pagini

joi, 11 aprilie 2013

Fetelor de la Elias, în locul unui buchet de flori cu care mi-am promis să ajung la ele dar n-am...


Cândva trebuia să scriu și acest text. Poate sub forma unui reportaj. Reportaj de pe patul de moarte. Ar fi sunat vandabil, nu?
L-am scris după fix un an.
Oricum, nu îl va citi aproape nimeni, poate doar vreun rătăcit care va căuta pe Google ”cardiologie Elias”.


Ar fi ieșit, poate, un reportaj bun. Dar nu am fost în stare să-l construiesc cum scrie la carte. Nici atunci - și nici acum, după atâta distanță, nu cred că aș fi în stare să mă detașez. Oricum nu țin minte multe lucruri. Printre cele mai puternice amintiri este toiul nopții, toiul primei nopți, când, scăpat de adrenalina injectată pe la capătul puterii, m-am trezit brusc dintr-un lung somn, auzind telefonul uneia dintre asistente sunând ”Nossa, nossa!”. Îmi venea să mă ridic, să apuc toate sârmele cu care eram legat de drăcoveniile acelea de aparate și să le-nvârt deasupra capului, ulrând: ”Mai cântă cineva aici?”.




De fapt, despre ele, despre fetele de la secția de terapie intensivă a cardiologiei Spitalului Elias, e vorba. Despre asistente, despre îngirjitoare, despre doctorițe. Cele câteva cuvinte care să țină locul buchetului de flori pe care nu l-am mai dus niciodată, deși îmi propusesem, din a doua zi în care am părăsit spitalul la care a oprit salvarea - pentru că nu mai aveau resusre să mă ducă viu până la Spitalul de Urgență. Am avut noroc. Nu pentru că am avut zile, asta e altă poveste; ci pentru că, mai apoi, am văzut cum arată și alte spitale. Am văzut spitalul modernizat de primarul Bucureștilor, pe care mulți îl bănuiesc (pe primar, nu pe spital) că ar nutri vise prezidențiabile. Dacă așa a reușit să se ocupe de spital, nu știu de ce l-ar merita țara. Dar, mă rog, parcă nu despre asta vroiam să scriu.

S-au purtat admirabil cu ”tânărul de la patul 13” - dar s-au purtat admirabil cu toți ceilalți pacienți, cei mai mulți la dublul vârstei tânărului de (atunci) 43 de ani care, la fix un an mai târziu, scrie aceste rânduri. Am vaga bănuială că s-au bucurat puțin de prezența mea; aproape că flirtau cu mine, pentru că, spre deosebire de vecinii mei bătând spre suta de ani, vedeau în mine un om care are planuri de viitor. Plus că nu mi-a luat mult să încep să fac haz de necaz de starea critică în care mă adusese inima asta care, în câteva rânduri, pur și simplu refuzase să mai bată.




Sunt sigur că niște pliculețe se mai preling și în buzunarele halatelor lor albe, albastre sau verzi. Dar în orice spital curg plicuri cu bani fără, însă, ca fetele din salon să se ocupe de bătrâni ca și cum ar fi bunicii lor. La cardio, la Elias, chiar așa au stat lucrurile, în zilele șederii mele. Și nu-s deloc ușor de suportat, bătrânii legați la pat. Sunt acri, refuză să coopereze, vor să fie lăsați să moară, să-și scape aparținătorii de o povară. Legat de pat și neputincios, în așteptarea unui verdict, oricare ar fi ăla, n-ai cum să nu gândești astfel. Indiferent de vârstă. Oricât mai poți privi înainte, te simți ca un handicapat.




Bătrânii aceia morocănoși, în schimb, înjură, ca și cum bietele fete ar fi vinovate pentru inimile lor bolnave. Le ceartă, ca și cum din cauza lor ar trebui să poarte acele branule. Nimic nu le convine. Nimic nu e la locul lui. Nimic nu e bine făcut. Iar ei sunt prizonieri, sunt legați cu forța de un bine pe care nu-l înțeleg sau nu-l mai acceptă. De câteva ori m-am minunat că ele, fetele, nu scot, de sub fundul bolnavului, olița pe care tocmai ce-au pus-o și nu le-o deșartă în cap; jur că eu, în locul fetelor, aș fi făcut-o - și nu cred că din cauza crizei în care mă aflam am gândit, atunci, așa.




Ele, în schimb, nu. Or fi călite. Poate că, la început, au gândit la fel. Dar, în timp, te înveți să nu mai lupți cu morile de vânt; te înveți să trăiești cu munții pe care nu-i poți muta din loc. Te înveți să iubești calvarul pe care trebuie să îl parcurgi zilnic purtând în spate crucile tuturor bolnavilor necunoscuți și suferințele unora pe lângă care ai trece înjurând, probabil, pe stradă. Acolo, în miezul durerii, îți trebuie un suflet mare. Și bun. Și generos. Și ele, fetele de la cardiologia Spitalului Elias, că-s doctorițe, asistente sau simple îngrijitoare, au suflet mare. Și generos. Și bun. Dăruiesc puținul pe care îl pot dărui: grija lor, atenția lor, știința lor. Și când una dintre ele clachează e alta aproape. Am speriat rezidenta, de câteva ori - dar a fost acolo asistenta, care, în atâția ani, a mai văzut capitulați ca mine. Și nu m-au lăsat să mă pierd. Nu m-au lăsat să plec. M-au ținut cu forța. Cu forța argumentului medical și cu pasiunea pe care o pun în recuperarea fiecărui strop de sănătate din trupurile noastre măcinate de boală. E un război, pe care-l duc ele, acolo. Sunt ca niște mercenari plătiți cu firimituri și răsplătiți cu sudălmi și ocară, cu oprobiul unei lumi prea înrăite ca să mai vadă pădurea de copaci. Sunt, fetele, niște mercenari care, hrănindu-se cu ce le aruncă sistemul în silă, vin să îți câștige ție bătălia. Bătălia cu moartea. Pe care singur ai fi pierdut-o.




Nu e un reportaj. E doar un gând bun, mare cât toate buchetele de flori pe care le-ar fi meritat fetele de la ATI-ul cardiologiei Spitalului Elias. Un mulțumesc din toată inima aia a mea, care m-a dus în grija lor pentru o perioadă de timp, acum, iaca, fix un an. Și dacă ați ajuns cu lectura până aici, vă mulțumesc, din inima despre care vorbeam, pentru că v-ați gândit la ele.

6 comentarii:

  1. A trecut deja un an? Păi, la mulți ani și sănătate!

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos si admirabil ca sunt oameni ca d-voastra care apreciaza si nu uita aceste minunate fete de care, majoritatea, isi aduc aminte doar cand sunt acolo, ca paciebti! FRUMOS!!!

    RăspundețiȘtergere
  3. Va multumesc în numele meu și al colegelor mele pentru aprecieri.
    Faptul că dumneavoastră v-ați adus aminte de noi face cât toate buchetele de flori pe care ați fi putut să le oferiți.
    Oamenii ca dumneavoastra ne fac să trecem peste momentele grele de care povesteati.
    Multă sănătate!
    Vă mulțumim!

    RăspundețiȘtergere