Câteva povești mai mult sau mai puțin accidental suprapuse într-un fel de portret al unui veac în care lucrurile au mers din prost în mai prost și nici speranța nu se simte prea bine.
Bunicii ne spuneau că suntem un neam de oameni răi. Fugi, mă, nu-i așa, n-are cum să fie. Ba da, ziceau, așa e. Nu suntem în stare să trăim cu gândul că altul face din viața lui ceva. Îl urâm dacă face. Și dăm cu pietre în el.
Nu pentru că noi n-am putea face din viața noastră ceva. Ci pentru că ne așteptăm mereu ca alții să facă pentru noi, din viețile noastre. Și nici atunci nu va fi bine.
Și-o să-i urâm. Pentru că nu suportăm să ni se spună că se poate și altfel, mai bine.
Și parcă am fi cumva chiar mândri cu răul nostru.
Așa ziceau, iaca, bunicii.
În orașul meu care s-a născut, cândva, într-o altă țară, lucrurile începuseră să nu mai meargă bine cam de când hărților li s-au găsit dimensiuni nisipoase, în manuale de istorie rescrisă din goana prafului și a pulberilor. Oravița mea nu s-a mai simțit bine de la Trianon încoace, Banatul meu a sângerat, atunci, sub lama săbiilor unor generali puși, mai apoi, sare peste răni, nume de străzi de-a lungul și de-a latul unor fășii sfârtecate dintr-o lume dispărută.
La început, lucrurile nu au mers neapărat prost. Dar nu mai mergeau bine. Băteau pasul pe loc. Vechile legi erau de-acum străzi înfundate. Nu mai erau de folos dar stăteau acolo și încurcau timpul să înainteze. Așa că timpul, la un moment dat, s-a lepădat pur și simplu de vremuri și a luat-o într-altă parte.
Lumea aceea mică trăise până atunci la o margine de imperiu. Și-acum ajunsese, la fel, o altă margine de imperiu. Un altul. Așa cum celălalt imperiu își adusese proprii grăniceri, la fel a găsit de cuviință și noul imperiu să-i alunge pe apărătorii granițelor rămași din vechea administrație - pe care încotro, cât mai departe, cât mai împrăștiați prin larga lume.
Și rânduielilor le-au dat nume noi.
Apoi le-au dat și forme noi.
Ca la vremuri noi.
Cândva, de atâta stat pe loc, lumea aceea, care încetase de mult să mai meargă bine, a început să meargă prost. Să se prăbușească. Nimeni nu părea să aibă vreo vină dar toți stăteau și arătau către ceilalți, acuzându-i că nu le pasă. Și nu i-a mai păsat nimănui. Și-așa porni prăbușirea.
S-au prăbușit mai întâi oamenii, apoi zidurile și străzile, cetățile cu lumea lor, sistemele și lumea. Lumea întreagă. Niște arătări ciudate, descendenți ai celor ce fuseseră cândva oameni, au fost văzuți mișunând printre grămezile de moloz ale istoriei, pitulându-se prin ruinele amintirilor distruse de timpuri și vremi, de propria indiferență, de dezinteres și lehamite.
Se sălbăticiseră. Se mârâiau unii pe alții. Se studiau de departe și, când se apropiau, își arătau unii altora colții, prin crăpătura unor zâmbete false. Când nu era nimeni să-i vadă, cei mai zdraveni de ființă mușcau din cei mai slabi. Smulgeau din ei. Se priveau cu ură. Nici măcar nu-și mai dădeau silința să mintă vreun zâmbet, de câte ori se întâlneau. Se înjunghiau pe la față, își băgau colții unii într-alții pe unde se prindeau.
Ei erau tot mai flămânzi, prada tot mai puțină. Până nu a mai rămas nimic.
Într-o bună zi și-au dat seama că au fost cu toții mințiți. Și și-au întors fața către zeii mincinoși, la care nu îndrăzniseră să ridice privirea pentru că așa li se spusese că stă scris. Și au văzut niște bieți actori cu măști de carton decolorate de ploi și scofâlcite de timp, cu fețe îmbătrânite în inconștiență, ură și spaimă.
Mai dă-i dracului, și-au zis, unii altora. Mai dă-i dracului...
Ajunsă în zilele noastre, povestea se face una cu vorbele bunicilor.
În lumea lor de moloz și ziduri prăbușite, oamenii își plângeau de milă dar nu punea, nici unul, mâna să se scoată din ruine. Au stat și au jelit pe grămezile de trecut, așteptând să vină altul să le dea la o parte. În locul lor, pentru ei. Și Acel Altul a venit. S-au așezat în jurul lui și l-au lăsat să sape o groapă în care urmau să arunce tot trecutul lor cel dureros. L-au privit, i-au dat sfaturi, l-au încurajat cum au știut ei mai bine iar când groapa fu suficient de adâncă, au pus mâna pe pământul scos și l-au prăvălit la loc. Peste Acel Altul.
Nu care cumva, vreodată, să își aducă cineva aminte că s-a putut. Iar Acel Altul care a vrut să facă ceva din viețile lor, pentru ei, în locul lor să fie de-a pururi cu ură pomenit.
Întocmai cum ziceau bunicii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu