Pagini

sâmbătă, 3 decembrie 2016

Sentimentul cu virgulă de 1 decembrie


Am văzut două filmulețe cu telefonul de la 1 decembrie românesc în secuime.
Una, plină de ură din partea unui propăvăduitor (tradițional) al dragostei. Trist personaj. Pe Dolfi H. l-ar fi încălzit la suflet (deși n-avea suflet și nici nu-l încălzea nimic).
Și-apoi am mai văzut filmarea unei parade. Civilă, în port popular, cu eșarfe tricolore pe flăcăi călări, cu o Dacie Nova din care răsunau cânece de prin Țara Moților.

Din păcate pentru parada aceea, în loc să îmi transmită vreo fărâmă de mândrie națională, un strop de naționalism, ceva, orice, acolo, m-a lăsat să văd imaginea nefardată a României.
Am văzut numai improvizație, haos, superficialitate, șleampătăraie. Parcă era naționala României, o adunătură de oameni care poate au mai bătut la viața lor mingea dar se întâlnesc, acum, prima oară pe un teren de fotbal adevărat și-s față-n față cu o echipă profesionistă. Așa și oamenii ăștia: parcă le-ar fi bătut potera în ușă dimineață, înainte de cafea, să-i scoată la paradă. Și-acum, uite-i. Unul trage hăis, altul colea. Unul se teme de cal, altul de-abia-l strunește, al treilea vrea să pară că dă ritmul coloanei dar, mno, n-a apucat să mănânce și-l vântură orice smucitură de cal...
Uite și la doamna, cu pași mici de gheișă înghețată pe lângă ponei, întorcându-se repezită cu plasele de la piață c-a lăsat pe foc copilul, pardon, ciorba. Nici dac-ar fi îngrijitoare la creșă lăsată fără voia ei cu copiii în parc n-ar fi așa de dezorientată. 
Și puberul acela, care sare de pe margine la colțul străzii, din mulțime - uite-l, ca un copil de trei ani, hopa, vrea și el în cocia trasă de ponei. Dar se-mpiedică în propriile picioare. I-or fi prea grei bocancii, vai mama lui!
A tunat și i-a adunat.
Paradă? Oamenii ăia nici la cârciumă n-au mai ieșit împreună de-o veșnicie. Par niște singuratici pe care nici măcar minciuna unei spaime nu-i leagă. Pentru că, se vede cum defilează, care încotro: nu-s legați, acolo.
Și nu încearcă să confere un picuț de respect propriului gest. O umbră de presupusă solemnitate.
Dar l-au încropit. Ca și cum ultimul lucru de care ar avea grijă ar fi respectul de sine. Hei-rup, hai s-o facem, s-o bifăm, să înlocuim cu ciorapul de damă transmisia ruptă a sentimentului național, să ne-arătăm nouă că dacă ne punem mintea...
Dar nu. Nu ne punem mintea.
Și cam asta e România reală. Cam asta fu parada națională. Nu aia fastuoasa punere-n scenă la Arcul de Triumf, parfumată cu ziceri șablonate de istorie și prelegeri tehnologice despre table și nituri ruginite date cu vopsea proaspătă (pe care oricum nu le știe nimeni verifica).
O Românie împiedicată, care n-are nevoie de dușmani, că se descurcă și singură!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu