La cules de amintiri în Rahova

N-ai mai sunat, uite, e un an de-acum. Un an, chiar azi, și încă un pic.
„Cine vrea se vorbeasche cu tine, gheseşte el o cale”, spunea domnul Willi. Înțelept, neamțul...

Vânzătorul de orice

Lanterne de buzunar, lanterne de noptieră, lanterne negre și lanterne roșii, lanterne cu bec și lanterne cu led, lanterne cu briceag, lanterne de luminat timpul, lantern de păzit timpul, lanterne de oprit timpul.

Guest post: Navetistul sprâncenat

Uite, d-aia ador să primesc mailuri de la Sprâncenatu'. Pentru că nu știi niciodată când se așează să scrie reporterul din el, pe care, din păcate, l-a cam lăsat la vatră (și pentru că voi nu dați doi bani pe munca reporterilor dar vă dați pe spate când primiți mocca un text bine scris).

Ce naiba ascultă toată lumea asta?

Dacă vreun descreierat s'ar gândi să pună de'un jaf armat în tramvaiul 66 sau în trenul regional 48 (care vine de la Wuppertal, trece prin Köln și ajunge la Bonn, oprindu-se în Mehlem), fie şi'ar trage singur un glonţ în cap, fie ar avea, în cele din urmă, o revelaţie.

Postare în lucru. Scrise'n palmă, între staţii.

- "Nu ştiu să beau coffee-to-go. Cartea lui Brăduţ poate confirma."

- "Merele asiaticei"

- "Nas acvilin, feţe lungi, ten livid"

- "Palma şoferului în capul compostorului electric"

Atenţie, uşile se închid automat!

Diminețile unui navetist. The greatest shits.

Și vulpea, cât era ea de vulpe urbană, și-a făcut treaba între șine, ignorând două coțofene ce țopăiau câțiva pași mai încolo/ După care s-a întors, adulmecându-și creația. Era a ei!

Putea pleca mulțumită.

Ceea ce a și făcut!

Sonata luni. Luni de dimineaţă.

... şi, atunci, ne ridicăm brusc, toţi privirile, întorcându'ne care de pe unde eram duşi (din peisaj, din Kölner Stadt-Anzeiger sau Rheinische Post, de pe anunţul care spune că atenţia se răsplăteşte şi orice informaţie cu privire la persoane care deteriorează sau vandalizează vagonul se recompensează, din romanul în poloneză pe care mi'a fost impwoszcsibyl să'l deshczifrewz, din casca stângă în care behăie Allors on dance pentru că la casca dreaptă am renunţat de dragul celui de lângă, din cursurile trase la copiator, din aţipeală sau din decolteul negresei de vis-a-vis).

Nu a sunat al nostru, ba, îl şi vedem pe cel căruia i'a sunat repezindu'se să răspundă, uşor ruşinat că deranjează - dar, instinctiv, băgăm mâna prin buzunare sau genţi şi scoatem telefoanele, făcându'ne de lucru cu ele. Studiem ora afişată (şi calculăm, degrabă, cât este, de fapt, dat fiind că ştim, de fiecare dată, câte minute avem în avans sau în urmă faţă de ora de la radio sau televizor). Studiem lista de nume şi numere din memorie, sărind de la unul la altul în ideea că, poate, om găsi cui să'i dăm un sms, chiar dacă nici n'avem ce'i spune. Uite, băiatul ăsta şi'a deschis Tetris-ul şi, după ce i'au venit vreo zece-douăsprezece piese pe care n'a fost în stare să le aranjeze cât să îi iasă de cel puţin un rând, a renunţat. La o adică, îl scoatem - pe telefon - doar ca să îi ştergem, pur şi simplu, ecranul, dintr'un gest cu degetul mare, după care îl ducem îndărăt - pe telefon, nu pe deget - în buzunar, în poşetă, în buzunarul de la spate, în breteaua rucsacului...

Şi trenul merge mai departe. Urmează staţia Roisdorf cu peronul pe partea dreaptă. Ia să scoatem telefonul, să vedem dacă suntem în timp sau are întârziere!


PS: dap, aşa vroiam să scriu, azi dimineaţă; aşa am coborât din tren, cu gândul ăsta; şi tot aşa am ajuns la redacţie; apoi a venit chestia asta, care, în mod oficial, de aici i se trage; dar până diseară o s'o mai clocesc puţin - l'a luat gura pe dinainte sau a premeditat gafa?

Sub Peron SRL

E o experienţă, să stai o jumătate de ceas în spatele gării mari, într'o sâmbătă la amiază.
Polonezi aşteaptând autobuzele.
Iubite ăşteptându'şi iubiţi.
Câini cât toate zilele răcorindu'se pe geamul din spate al maşinilor iubiţilor aşteptându-şi iubitele. Câini bucurându'se mai-mai să răstoarne maşina la vederea iubitei iubitului.
Patru negrese şi un ţânc înghesuind bagaje într'un Yaris.
O pereche de punk-işti din secta Sex Pistols nereformată. El cu pantaloni din materialul din care se face kilt-ul, ea cu iegări cu modelul steagului britanic sub fusta mini neagră. El ras pe margini şi cu coamă, ea roşie în păr.
Plase de rafie. Sacoşe de rafie. Moşi albanezi cu sacou ros de vreme, vestă în en-coeur sub sacou şi cămaşă sub vestă plus bască. Babe din Bosnia, cu baticuri inconfundabile.
Dispecerul autogării alergând, important, cu o foaie în mână de la gheretă la autobuz, înapoi la gheretă şi, apoi, la alt autocar.
Un Mercedes negru, nigel-nagel-neu, adică recent cumpărat, parcând unde'are chef şoferul, din care coboară copilotul, un tip măsliniu, face din mână spre celălalt trotuar şi atrage atenţia unui bătrân în parpalac şi cu fes de lână care îşi lasă bagajul şi traversează vorbind la telefon. Copilotul aleargă, apucă bagajul, îl cară la portbagaj după care se apropie de mâna întinsă a bătrânului spre care se apleacă să o sărute. Bătrânul retrage mâna repede, aproape mustrător. Probabil că va trebui să existe o explicaţie pe care copilotul va trebui să o dea înainte de a primi iarăşi dreptul de a pupa mâna.
Taxiuri, taxiuri, taxiuri.
O familie de indieni cu un cărucior din care nu se vede decât un balon.
Autobuzul de Minsk, în care urcă doamna bătrână, probabil mama ei. El răsuflă uşurat - de când au sosit, ea, fiica mamei-pasagere, îi tot reproşa că e foarte posibil ca din cauza lui să fi pierdut autobuzul. De Minsk.
Salvarea. Un domn căruia i s'a făcut rău în gară.
Trenuri care vin, stau şi pleacă. Şi, deasupra, imperturbabil, Domul.

Mucuri, partea a II-a

Încep să intru la bănuieli: automatul de bilete de pe peronul gării vest era din nou blocat de o ţigare îndesată în fanta prin care se introduc bancnotele.

Dar dacă, noaptea, când trec doar marfare, aparatul ăla, amplasat pe un peron cu interdicţie de fumat, totuşi, fumează?

Gara. Gările.

Toate gările seamănă între ele.
Aceleaşi peroane de nefumători.
Aceleaşi automate de emis bilete.
Aceleaşi plăcuţe purtând pe ele aceleaşi 28 de litere combinate într'un fel sau altul.
Aceleaşi toalete cu fise.
Aceleaşi coşuri industriale la orizont, confundându'se, uneori, cu ceaţa.
Aceleaşi perechi de picioare grăbite spre mereu acelaşi alt peron.
Aceleaşi desene pe stâlpii de susţinere a pasarelelor.
Aceleaşi reclame.
Aceleaşi branduri pe pungile de plastic sau hârtie.
Aceleaşi costume negre, sub pardesiuri crem, înfăşurate la gât cu un fular de lână sută la sută pură virgină.
Aceleaşi capete înfăşurate în baticuri şi păşind smerit, un metru - doi, în spatele bărbatului sau în urma propriei demnităţi insuficient explorate.
Aceleaşi ştiri în ziarul de dimineaţă, aceleaşi priviri descompuse în feţele de seară.
Acelaşi bratwurst în chiflă şi cu muştar pe farfurii de carton.
Aceleaşi voci "Meine Damen und Herren la peronul III, bine aţi venit în... Următoarele posibilităţi de călătorie...".
Aceleaşi două prietene, una dintre ele fumând West, la acelaşi peron aşteptând acelaşi tren regional de 7:42 AM cu destinaţia Bonn-Mehlem.
Aceiaşi asiatici; sau, poate, nu?
Aceleaşi cafele aburind înainte de urcarea în tren. În aceleaşi pahare maro sau crem sau roşii - de carton.
Aceleaşi întârzieri, aceleaşi motive, aceleaşi scuze.
Acelaşi spectacol al furnicarului erupând când se deschid uşile, mult mai spectaculos dacă l'ai putea privi de undeva dintr'un deasupra.
Aceleaşi şantiere; şantierele noastre cele de toate zilele.

Toate şantierele seamănă între ele.
"Ne cerem scuze pentru disconfortul temporar produs. Construim pentru dumneavoastră. Vă mulţumim pentru înţelegere".
Disconfortul temporar produs se mută dintr-un loc într'altul. Mereu pe drumurile noastre. Temporarul se prelungeşte. Trecem dintr'un şantier într'altul. Am ajuns, pur şi simplu, şantier.

Atenţie, uşile se închid automat!

Dimineaţa văzută de la burduf

Parafrazând o vecină din Oraviţa, trebuie să fiu de două ori mai cuminte decât germanii, pentru că sunt român. Ceea ce îmi dau silinţa să execut.

Cineva, însă, a băgat un chiştoc de ţigare în fanta prin care automatul de bilete de pe peronul gării Köln West încasează bancnote. Nu înţeleg de ce. Bancomatul nu fumează. Şi chiar dacă ar fuma, fumatul este interzis în toate gările din Germania. Aşa că, fără voia mea, n'am putut, azi dimineaţă, să mă ţin de promisiunea pe care mi'am făcut'o. N'am fost singur, însă. Neputinţa mi'a împărtăşit'o şi un domn german care, asemeni mie, a urcat fără bilet în trenul regional 48 Wuppertal - Bonn-Mehlem (a propos, poate vreun vorbitor de limbă turcă să'mi confirme că Mehlem înseamnă ceea ce am aflat eu că ar însemna?).

Personal, am oareşce dubii că pasagerii încremeniţi la sol sub norul de cenuşă au decis să ajungă la destinaţie cu rata ferată RB48. Dar a cam fost înghesuit, trenul, azi dimineaţă.

Din buzunarul unei doamne atârna să cadă un pachet de West. Din solidaritate am atenţionat-o. A prins un scaun. Prietena cu care a urcat în tren, în schimb, n-a avut aceeaşi baftă. Ne-am îngesuit la burduful de la mijlocul vagonului care, probabil impresionat de prezenţa mea, a cam scârţâit ostentativ, în câteva rânduri. În schimb, trenul ăsta personal, un fel de săgeată albastră de culoare roşie, a prins curaj, de când cu suspendarea zborurilor, căci, la un moment dat, gonea destul de vijelios. Şi, chiar dacă stăteam la burduf, aproape că nu simţeam nici o zdruncinătură. Şi sunt sigur că nu am fost singurul, căci pe unul din scaunele alăturate dormita, cu fruntea lipită de geam, o negresă. Avea părul creţ prins la spate, aranjament capilar ce amplifica dimensiunea buzelor. Sub jacheta de blugi avea o cămaşă cadrilată, deschisă la câţiva nasturi. Iar prin decolteu se întrezărea o piele fină, netedă, strălucind cafeniu, domnule Gaugin.

Mi'am amintit de cei doi puşti care alergau ieri prin iarba cu multe flori albe din curtea clubului unei biserici evanghelice. Mai multe viitoare mame şedeau la taifas pe băncile dispuse în formă de careu, înălţându-şi sarcinile spre soarele plăcut al după amiezii de primăvară. Ăştia mici, mulatri amândoi, se zbenguiau cu stângăcia primilor paşi. El era desculţ şi mi'a părut rău că n'am avut aparatul la mine, să'i fotografiez picioruşele cafenii printre florile albe; ea purta, pe sub fustiţa evident prea scurtă, un scutec de două ori mai rotofei decât capul, semănând cu o piatră legată de poponeaţă, să n'o zboare firava boare de duminică seara. Jos, în subsolul clubului bisericii evanghelice, colega şi prietena Catrinel ne-a citit câteva dintre poeziile scrise în dimineţi cretane, toscane, veneţiene...; superbe jurnale de călătorie în versuri albe.

Îmi deschid rucsacul şi micul Obleix mă priveşte dinăuntru. Zăcea, acolo, la colţul străzii, pierdut între un colţar, un fotoliu, o măsuţă uşor ştirbă şi alte rebuturi de mobilier aşteptând sosirea maşinii care, periodic, trece pentru a aduna mobila abandonată - niciodată, însă, înainte ca pe străzile cu pricina să se fi perindat vânătorii de ocazii recondiţionabile sau, uneori, direct folosibile. Aş fi pedalat fără să'l văd însă ceva - nu ştiu ce - mi'a întors privirea. Era, acolo, mic, neajutorat, ţipând, mut, şi gesticulând. Ia'mă! Ia'mă! L'am luat. Diseară îl iau cu mine la duş. Îl frec sănătos, poate îi dau şi cu nişte after-shave!

Intrăm în Bonn. Vis-a-vis de negresa care încă mai moţăie, o tânără medicinistă citeşte de pe nişte file A4 litere ceva mai mici decât furnica pe care am surprins'o dând târcoale uşii care dă dinspre terasă. Incredibil, cât de bine pot vedea unii oameni... Tot ce'am reuşit să descifrez este un titlu care mi'a dat convingerea că este un curs de la facultatea de medicină - şi limba. Era în engleză. Ea, roşcată, roşcovană, nu este acasă. Ea, negresa din faţa ei, nu este nici ea acasă. Nici eu nu sunt acasă. Toţi mergem la Bonn. Ca şi japonezele cu viori pe care le'am întâlnit mai zilele trecute. Ca şi băiatul care studia ştiinţele politice, răsfoind cursuri în limba engleză, din primul episod al povestirilor mele de navetist.

Dincolo de coperţile cărţii care face acum naveta

De fapt, ar fi preferat să'şi rezeme piciorul stâng de tocul uşii. Doar că nu e toc, pentru că uşa trenului nu are toc. Sigur, ăsta n'ar fi un impediment. Înghesuiala e. Aşa că stă, înfundată, în acel colţ, căştile'n urechi şi mestecă gumă.
Din când în când pare a mişca buzele. Cântă, în gând. Şi mestecă gumă.
E tunsă scurt, o frizură căutat băieţoasă. Îmi aminteşte de una dintre tehnicienele de sunet din redacţie. Aceeaşi freză, aceeaşi privire care, de fapt, încearcă să construiască o fizionomie băieţoasă. O trădează modul în care mestecă guma. A studiat atent, probabil l'a a dat rewind şi play de nenumărate ori unor scene cu James Dean în Rebel without a cause sau Adio, arme şi cu Paul Newman tânăr. Şi a văzut la fel de des videoclipul în care John Travolta & gaşca le curtează pe Olivia Newton John & gaşca. Sigur e fană West Side Story. Ar vrea să fie una din the gang. Să umble cu mâinile în buzunar, eventual să se scarpine prin buzunare. Ca băieţii...
Ar trebui să aibă mersul colegei tehnician de sunet. Sper să coboare înaintea mea, într'o staţie cu peronul pe dreapta.

În geamurile dinspre est se oglindeşte, roşu, soarele. Sub strălucirea amurgului, el, aproape blond, îşi notează cuminte câte ceva. Un cuvânt, apoi se opreşte, i'l pronunţă. Infinitiv?, întreabă. Ea, ochi oblici, faţă rotundă, îşi duce degetele la frunte, se freacă şi îi răspunde ceva. Lecţia de chineză predată în trenul personal Bonn - Köln. În dreapta mea, doamna a vorbit încontinuu. Domnul din dreapta ei e răbdător. La urcarea în tren a îmbrăţişat'o a bucuria revederii. De atunci, fiecare idee a ei se termină cu un "a propos...".

Hürth-Kalscheuren. Peronul pe partea dreaptă, în sensul de mers. Coboară şi păşeşte ca şi cum ar păzi să nu se spargă ceva între picioare. Îşi aruncă geanta băieţeşte pe spate, peste umăr, şi, la fel de băieţeşte se îndepărtează. Ea, să fie clar, da?, ea e bărbatul!

Köln.West. Soarele încă mai răzbate printre acoperişuri. Ochii oblici corectează cuvinte ruseşti scrise de aproape blondul ei chirilic şi, alături, fonetic. Probabil că, dacă lucrurile merg aşa mai departe, îl va duce în vacanţe în sate prăfuite, în care frizerul vine acasă şi, la intrarea în casă, la prag, se descalţă.

Nu, ultima frază e din Animalul Iubirii. Sunt gândurile transcrise de Lola Hertei Müller în caietul ei. Citesc, într'un tren german, în limba română, o carte scrisă în germană de un german din România şi tradusă în română după o ediţie apărută în Germania.

Köln-West. Coborârea se face pe partea stângă în sensul călătoriei.

Cuminte, bicicleta aşteaptă jos.

Cartea care face naveta

Dacă nu mai e maşina, e trenul. Şi chiar bicicleta. Nu e cine ştie ce. Un second (sau chiar third) hand. Vânzătorul o expusese cu eticheta "pentru dezmembrare". Nu, nu are probleme, îmi explică, lanţul e puţin mai larguţ "dar puteţi circula cu ea încă 1000 de kilometri, poate doi, poate cinci..."
OK, şi, atunci, de ce se vinde preferabil pentru dezmembrare? Pentru că dacă ar schimba ei lanţul, cu piesa şi manopera, preţul ar sări de 100 de euro - şi cine ar da 100 de euro?
Bine, bicicleta pleacă, deci, cu mine.
A, da. E alb-violet. Desigur!

Azi dimineaţă am folosit'o pentru prima oară. De acasă la staţia Köln Vest fac, în şa, zece minute. Şi, asta, pe lângă plusvaloarea de 20 de minute pe care o aduce dimineţii, căci economisesc vreo patru staţii, pe care le parcurgeam în plus cu trenul dacă îl luam de lângă casă.

Am lăsat bicicleta legată lângă faţada gării, printre alte vreo 50 de biciclete, şi'am apucat să savurez şi o ţigară pân'a venit trenul regional.

Şi, acum, povestea despre lecturile la lumina răsăritului. Ce citeşte navetistul pe ruta Köln-Bonn?

Ar fi, mai întâi, doamna grasă şi uşor atinsă de calviţie, cu un clipboard sub braţul stâng şi un contor asemeni celor din reclamele la Axe în pumnul drept. Ne citeşte pe noi şi ne numără din degetul mare care apasă, ritmic, pe declanşatorul contorului. Trece după fiecare staţie. Nu ştiu dacă ne'a renumărat pe toţi, de la capăt, de câte ori a trecut. Mă sperie puţin gândul că avea capacitatea de a distinge feţele noi de cele vechi.
Tânărul de lângă mine citeşte printuri dintr'un curs. Din titlu deduc, pentru început, că a ajuns la lecţia despre Conferinţa de Helsinki, din 1975. Pe pagina următoare face sublinieri cu un marker galben peste câteva pasaje despre efectul documentului CSCE asupra relaţiilor dintre cele două Germanii. Cursul e în engleză.
Trece prin faţa noastră un domn cu ziarul Express în mână şi se opreşte lângă uşa vagonului. Express e un fel de Evenimentul Kölnului. Ziar bulevardier. Aşa arată şi domnul.
Mai e cineva care citeşte ziar în preajma mea. Citeşte Kölner Stadt Anzeiger. Categoria oarecum quality a presei locale. Nu i'am văzut faţa din cauza doamnei care stă, la dreapta mea, între noi şi citeşte Patty Smith - Just Kiss.
Între studentul în ştiinţe politice şi doamna cu Just Kiss stă un individ cu o carte neagră întredeschisă în mână. Tocmai nu citeşte din ea, fiind precupat cu cititul feţelor companionilor navetişti. Şi al titlurilor cărţilor cu care aceştia îşi câştigă cele 25 de minute de la Köln la Bonn.
În colţul opus al vagonului, o doamnă cu aer şleampăt nu citeşte ce scrie de zor într'un macbook în care introduce nişte informaţii aflate, la ora aceea a dimineţii, pe câteva file. Cele două picioare lipite ale doameni sunt suficient de late pentru a ţine loc de birou.
Chiar vis-a-vis de individul care citeşte feţele oamenilor şi coperţile cărţilor altor, deşi are şi el una, stă o tânără înaltă, cu trăsături fine şi cu pistrui aruncaţi peste tenul nemachiat; a ajuns cu lectura spre finalul unuia dintre romanele voluminoase ale lui Harry Mulisch. Lângă ea, un tânăr cu insignă pe care scrie Vote for Pedro citeşte Greaţa lui Sartre. La Brühl urcă cineva care se apucă să citească Grisham, după ce s'a aşezat alături de un cititor de Oleg Larsson.
Apare, din nou, doamna cu contorul. În Roisdorf aruncă o privire de'a lungul peronului şi pleacă, prin tren, îndărăt spre locomotivă.
Individul cu cartea cu coperţi negre în mână priveşte peste umerii navetiştilor de vis-a-vis. La un moment dat se trezeşte. Doamna cu macbook-ul scoate dintr'un colţ de compartiment un pacheţel de fiare cu două cauciucuri. Începe să le despacheteze. Mai întâi asamblează un ghidon, apoi scoate la iveală o roată şi înalţă un şiţ. Deci, da. E bicicletă. Roata din spate rămâne sprijinită pe un cadru dreptunghiular cu patru rotiţe. Trenul încetineşte la intrarea în Bonn şi, la un moment dat, începe să înainteze nfrânat. Individul cu cartea cu coperţi negre s'a ridicat, între timp; este, acum, preocupat să opună rezistenţă inerţiei. Păcat - a pierdut momentul în care, dintr'o mişcare bruscă, doamna cu macbook-ul (ajuns în rucsac) a scos la iveală şi roata din spate a bicicletei. Tânăra cu tenul palid dar pistruiat este mai înaltă decât individul cu cartea cu coperţi negre.

Cartea cu coperţi negre este "Prof de drum" a lui Andrei Codrescu, tradusă de Ioana Avădani. Individul care o cară după el citeşte periodic pasaje, ca şi cum ar asista la prelegerea unui maestru într'ale naraţiunii de călătorie. Poate învaţă ceva... poate se lipeşte ceva de el, de individ.

PS: nu, Cătălin, nu se fură bicicletele ; e drept că sunt mai toate legate - dar lacătele's, oricum, pentru oameni cinstiţi.