Neam saturat de noi

Salut. Numele meu nu este Magda Savuica iar ideea comunitatii 273 de motive pentru care nu vreau sa ma mai enervez inainte de a pleca din Romania nu mi-a venit niciodata.

De fapt, numele meu este Cristian si sunt cardiac. Ceea ce inseamna ca nu am voie sa ma mai enervez.

Numele meu este Cristian, sunt cardiac si am fugit de acasa. Mi-au lipsit, in anii acestia, iernile albe si verile dogoritore, cum este vara asta, cum sunt zilele acestea in care, dezobisnuit de temperaturile fara numar, am reusit sa fac rost de o raceala zdravana, pigmentata cu momente de scurt delir in care am avut impresia ca s-ar putea sa imi mai pese. Daca imi trece raceala, in timp ce scriu aceste randuri, o sa imi piara si argumentele – pro sau contra. Pentru ca, de fapt, nimanui nu ii pasa - decat, poate, sa se auda vorbind. Zumzum-zumzum. Nimic mai mult. Si-atunci incepe sa nu iti mai pese nici tie. Sa te faci util? Sa te angajezi civic? Sa contribui, intr-un fel al tau? Dar pentru cine? Si pentru ce?

E tara lor. Prin rotatie. Noi, ceilalti... ”Noi”? Entitati atomizate si izolate cu pretentie de neam. De neam saturat de ei. Nici nu ne vedem in multimea indiferenta de miorite asteptand resemnate linsarea baciului si schimbarea stapanilor, bucuria nebunilor. N'ai cu cine...

Fie pentru ca o parte relevanta a majoritatii nu intelege rosturile controlului civic asupra institutiilor statului, fie pentru ca sunt destui cei care profita de pe urma disolutiei acestor institutii, platind bani grei pentru o butaforie perpetua - o gargara media fara fond, fara substanta, fara, de fapt, intentia reala de a interveni in mecanismele defecte.

Ocazii mai multe ca anul acesta de a da cu intreaga clasa politica de toti peretii democratiei rar se intampla. Dar toate fura ratate. Dintre noi nu se ridicara "piratii" - iar cei ce s-au dus printre ei, intrand in organismul bolnav al clasei politice cu promisiunea de antibiotic, s-au prabusit rapusi de bacteria ucigasa a setei de putere.

Cat despre jurnalisti... Jurnalistii sunt, din pacate (pana la cateva cazuri care oricum nu se mai prea aud in harmalaia generala), blocati - si le place! - in rafuielile cu dar si dedicatie. S-au grupat in cluburi inchise, ale caror membri isi fac reciproc servicii de vizibilitate, profitand de bugetele de PR ale clasei politice si de datoriile clientilor politici. In felul lor, ca un roi de viespi zumzaind fara rost si fara utilitate, "liderii de opinie" ai vremii sunt nimic altceva decat alti profitori ai sistemului, alaturi de cei de care ne-am saturat.

Au ingropat securea deontologiei. Au terfelit etica. Au renuntat la distanta aceea fara de care nu poti judeca subiectul cu obiectivitate si s-au trezit avansand atat de mult inspre miezul problemei pana cand, negasind poarta principala, cea a echilibrului jurnalistic, au intrat in subiect pe usa din dos, ca parte a lui, in rolul talibanului carne de tun (chiar asa, fraierilor: ei nu au scrupule si vor supravietui; dar voi?).

Sunt, pana la urma, produsele sistemului, capusele agitate si multicolore de care sistemul are nevoie pentru a putea sa isi vada in liniste de propria viata, in dosul cortinei. Au impresia ca se trag in sireturi cu sistemul dar, de fapt, ii ciugulesc din palma firimiturile pe care sistemul binevoieste sa le arunce bufonilor. Daca le-ai lasa libertatea turnirului, s-ar prabusi sub propria neputinta. Nu au anvergura cavalerului. Armura le este prea grea iar spada le sta in mana ca pestele de sticla pe mileul de pe televizor.

Nici macar in anii 90, cand presa se substituise, uneori chiar eficient, unei justitii nenascute, meseria de jurnalist nu a fost atat de golita de continut ca in ultimele luni.

Iar noi? Pai noi ne-am cam saturat degeaba de ei. Pentru ca, de fapt, si noi suntem ei. Neam saturat de noi! Dar ne e frica sa recunoastem - pentru ca ne-am trage singuri de sub picioare privilegiul de a trai intr-o tara ca a noastra. In care, fortat de imprejurarile cardiace, ma voi intoarce. Cu mica mea lista de 273 de motive pentru care nu vreau sa ma enervez. Inchis in lumea mea, fara sa mai cochetez cu nemurirea. O sa invat, cumva, sa ma dezvat de mine insumi.

Ca un elefant ce se respecta, va trebui sa mor unde mi-e patria. Iar patria mi-e acolo unde m-am lasat pervertit, in mijlocul acelui neam saturat de noi. Dar altul mai bun nu avem; si nici nu ne place sa schimbam un lucru care merge. Merge prost, dar merge. O s-o carpim veci pururi, pana la apocalipsa.

Si-am sa ma duc sa votez, la referendum. Si Da, si Nu. Ma duc sa ies la numaratoare. Sa ma simt ceea ce sunt: un element de statistica. Ma duc, insa, pentru a le spune, prin votul meu, celor interesati sa ma mai asculte, ca marlania unora nu ii legitimeaza pe ceilalti. Chiar daca mi-e mai degraba limpede ca totul nu e decat vorba-n vant.