Cum or să învețe ai noștri de la englezi să călărească libera opinie

Am văzut ieri știrea dar era prea luni ca s-o diger. Și, m-am gândit, mai bine o las pe marți, să știu că măcar o rezolv singur cu unul din ceasurile rele.

Britanicii sunt împinși înspre corzi cu o lege a presei. ”Ministry of Truth”, titrează The Sun (dar e The Sun și nu îi e greu să bage repede un ”1984” în titlu).

Problema nu e că britanicii instituie o lege a presei. Pentru că acolo legea e de cele mai multe ori lege, nu instrument.

Problema e că dacă britanicii o instituie, se naște un precedent de care se vor agăța și alții. Și-s unii la putere, în România, care abia așteaptă. Și-s alții în opoziție, tot în România, care se visează la fel.

Iar asta se poate întâmpla foarte ușor pentru că, în vreme ce ani la rând s-a tot strigat, în România, ”nu vrem lege a presei!”, ”există deja legi care să garanteze buna conduită!” și ”ne autoreglementăm!”, lucrurile s-au prăbușit accelerat până s-a ales praful din cuvânt și exprimare, cu tot cu libertatea lor. Din substitut pentru o justiție chioară, presa a ajuns să cocheteze cu penalul și să-l sfideze. Ba, să-l și șantajeze. Așa că va veni peste ea, într-o bună zi, o reglementare de n-o s-o mai poată duce. Ca pentru hoții de cai, cum s-ar zice.

Și nu spuneți că presa a murit și că legea aia nu mai are cui folosi.

Britanicii se tem că, în lupta lor cu marile trusturi, politicienii îi vor călca în picioare tocmai pe cei mici. Mii de site-uri ar putea să dispară în condițiile în care legislația va da definiții precise pentru ce anume înseamnă și cine poate purta titulatura de editor.

Cel mai probabil ca lucrurile să nu ajungă atât de departe. Cel puțin nu în UK. Nu poți interzice nimănui dreptul de a-și da cu părerea despre politică sau fotbal. Poți institui niște standarde etice sau calitative (nu mă întrebați cum, nu primesc leafă să gândesc soluții, sunt alții plătiți de ani de zile să o facă și nu reușesc) - dar cu toate îngrădirile de tipul ”corectitudinii politice”, nu poți interzice dreptul la liberă și decentă exprimare. Precum în viu grai așa și în scris. Britanicii o știu cel mai bine, că ei au inventat democrația parlamentară și au exportat-o în alte părți în care sistemul este incompatibil cu biotopul și, totuși, rămâne cel mai mic rău posibil. E un precedent. Aproape rău, aproape bun. Partea neplăcută e, cum spuneam, că normele de inspirație britanică importate în alte părți pot degenera. Uitași cum arată parlamentul României! Extrapolați și imaginați-vă unde ar ajunge o asemenea lege a presei.

Vom fi singuri vinovați de consecințe. Pentru că nu ne-am auto-reglementat înainte să ne reglementeze ei. Sau să ne reguleze. Ei. Pe noi. Pe toți, fără discriminare - atât pe scufundatele nave-amiral ale presei cât și pe micile nave de guerillă cu pânză din www2.0, plutind în așteptarea vânturilor prielnice spre cine știe ce port.

Cei trei care au bătut palma: Milliband, Clegg și Cameron. Sursa: Daily Mirror

The Guardian face un rezumat al noii legi propuse transpartinic de parlamentarii britanici - și nu-s prea multe motive de bucurie. Hollywood Reporter privește mai din afară și plasează totul în cinci puncte de context.

În fine, scrie The Telegraph:

We need to go back a long way – to 1695, and the abolition of the newspaper licensing laws – to find a time when the press has been subject to statutory regulation. Last night, Parliament decided that 318 years was long enough to let newspapers and magazines remain beyond its influence, and agreed a set of measures that will involve the state, albeit tangentially, in their governance.

Nu știu cât de înapoi trebuie să meargă britanicii dar am impresia că noi, ca specie, ar trebui să o luăm serios îndărăt, spre comuna primitivă sau și mai încolo. Pentru că mi-e din ce în ce mai evident că undeva am zbârcit-o al naibii de rău!