Rusalii 1951. Noaptea în care au deportat Banatul.

Satele acelea nu aveau nume. Nici case. Nici vreo sursă de apă. Aveau doar ciulini și praf, mult praf așternut peste pământul rareori plouat și niciodată lucrat. I-au lăsat în mijlocul pustiului, sub soarele dogoritor al Bărăganului.

                         ------------------------------------------------------------

Zece mii de străjeri ai regimului sovietic fuseseră mobilizați în noaptea aceea să pună în practică decretul din 15 martie 1951: „Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Romînă. Celor în cauza li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate”.

În noaptea de Rusalii, în 1951, i-au luat din gospodăriile lor și i-au suit în vagoane de marfă. Vreo două mii și jumătate de vagoane, cât să înghesuie aproape 13.000 de familii, în toate satele și orașele din Banat. Undeva pe la 45.000 de români, bănățeni, bucovineni sau basarabeni, sârbi dar și titoiști de orice etnie, germani scăpați de la deportarea sovietică din 1945, evrei (că, deh, fuseseră proprietari de gișefturi!), cehii rupți de lume în sate din munții Locvei în care cerul e mai aproape decât orice loc de pe pământ, bulgari în ale căror grădini se făceau cele mai faine lubenițe, cârciumari și chiaburi, meșteșugari, preoți, profesori, medici, industriași, dușmani ai poporului, dușmani ai regimului.

La cinci ani neîmpliniți, unii nici măcar nu știau că dușmănesc și sunt ceea ce sunt.

„Orice împotrivire va fi pedepsită conform rigorilor legii”.

Ultimele trenuri care plecaseră așa s-au oprit tocmai în Siberia.

Când i-au înghesuit în vagoane le-au spus să nu spere că-și vor mai vedea vreodată casele. Îi împingeau cu pușca de la spate. În drum spre gară, coloanele defilaseră prin fața gospodăriilor aranjate, cu căruțe în fața porții înalte și deschise, în dosul cărora se plimbau dobitoacele abandonate. Aveau la ei două cufere cu niște țoale luate de-a valma. Cuferele cu care s-a-ntors moșu' din America, cine l-o fi pus să se mai întoarcă, of, Doamne, Doamne...

Să nu întoarcă privirea, le-au spus. Să nu se uite spre cer, nici spre vreun sfânt, nici spre Iugoslavia lui Tito. Să nu creadă cumva că-i vor salva americanii, le-au spus.

După două săptămâni prin arșița lui iunie, zăvorâți în vagoanele de animale, i-au debarcat - pe cei ce nu au murit pe drum. I-au aruncat, pur și simplu, în câmp, printre mărăcinii în care mișunau șerpi și șobolani.

Prima noapte au dormit sub cerul liber. Apoi, flămânzi și lipsiți de vlagă, fără să-nțeleagă prea bine unde sunt, s-au pus să-și sape bordeie în pământ, acoperite cu stuf sau paie. Băteau cu picioarele pământul înmuiat cu apa scoasă din puțurile săpate cu lopeți boante, uneori cu degetele. Băteau imala până de-abia mai reușeau să-și scoată picioarele de-acolo.

Noilor sate, fără nume, tovarășii le-au spus pe măsura vremurilor noi. Stalin, Modelu, Rubla...

--------------------------------------

Unii s-au întors, după câțiva ani. În casele lor din Banat se mutaseră cei ce i-au prigonit. Secretari de partid care promiseseră partidului, la București, că vor avea grijă să desființeze „șpaițurile” bănățenilor.

Alții nu au mai apucat drumul îndărăt. Peste mormintele lor din interminabilele pustietățuri ale Bărăganului au trecut tractoarele producțiilor record din planurile cincinale.