Hallelujah

Stăteam cumva stingher, aproape răstignit, în scaunul acela de plastic, pe un rând - al treilea, cred, de la geamurile aburite - al sălii încă goale din fundul curții. Ajunsesem la capătul mai multor săptămâni de documentare.

Momentul acela în care copilul își ia viața în propriile mâini

Pe dirijorul Vladimir Jurowski, cel care va conduce London Philharmonic Orchestra la Œdipe-ul în deschiderea ediției 2017 a ‪#‎FestivalEnescu‬, îl cheamă, de fapt, Vladimir Mihailovici Iurovski (Юровский, nu Журовский). Pe tatăl lui îl chema Mihail Vladimirovici Iurovski. Iar pe bunicul lui îl chema Vladimir Mihailovici Iurovski.

Ceva amplu, tovarăși!

Secretarul de partid veni, într-o după amiază cald-prăfuită de septembrie, să le vorbească dascălilor despre importanța întâmpinării elogioase a celui de-al XIV-lea Congres al Partidului.

Standing ovation!

„În fiecare zi sunt pe punctul să… Sau nu. Nu în fiecare zi. Exagerez. Din când în când, da, mi se întâmplă să mă descurajez și să-mi vină să plec”. Ce-l ține în loc? „Eh! Ce să mă țină? Firea! Haha… Propria fire. Nu-mi vine să renunț la ceva pentru care am muncit atât de mult, care a avut rezultate și care, din când în când, are momente de cădere. În cele din urmă, rezultatul contează, nu? Și rezultatul, de obicei, este foarte, foarte bun. Copiii aceștia sunt apă vie și nu pot să spun decât că a fost o mare fericire să am privilegiul să îi întâlnesc”.

 Cristian Mandeal,                                    

dirijorul Orchestrei Naționale de Tineret                  

Întreaga poveste este aici, pe site-ul Festivalului George Enescu.

Scrisoare către George Enescu

 „(...) mă întorc mereu la vocile fără voce, la acel murmur apoteotic din secvențele finale, ca niște rugăciuni fără cuvinte, ca o apocalipsă murmurată. Un fel de corul copiilor din Hiroshima lui Jebeleanu.
Suntem ușori și vocile-s ca fumul…”

De aici.

Mândri de Enescu, nu?

Enescu. Când superpopular, când indescifrabil. Obositor sau reconfortant. Proaspăt, în orice caz.
Patru mai nu e doar ziua Star Wars, dar, iaca, plozii n-au de unde știi despre altceva. May the Fourth be with you!
Patru mai este și ziua când a plecat George Enescu.

Oregon. Fața nevăzută a magiei.

Dacă utopia este ficțiunea devenită realitate, jazzul – cel puțin în forma produsă pe scenă de Ralph Towner, Paul McCandless, Paolino Dalla Porta și Mark Walker – este exact inversul. Muzica celor patru dizolvă realitatea, te aruncă dincolo de lumea în care trăiești zi cu zi, îți deschide porțile spre ficțiune.

Cum am trăit concertul Oregon de la Sala radio - aici.

Călătoria tămăduitoare a lui Mahler

Mahler a fost un pic poet, un pic pictor, un pic filosof plecat într-o călătorie, un du-te-vino între pofta de viață în spațiul limitat al universului imperfect dar cunoscut și speranța într-o posibilă dar incertă eternitate postumă. Este o întrebare, aceeași, repetată pe mai multe tonalități, de-a lungul celor patru părți: acum și aici sau dincolo? Oricare ar fi răspunsul, Mahler nu și l-a dat. Sau, poate, și-a dat prea multe răspunsuri și nu a fost mulțumit cu nici unul. A încercat, parcă, să-și adune întregul zbucium metafizic în această simfonie a IX-a.

Integral aici.

“Anotimpurile” nu vor mai fi niciodată la fel

 Fără a știrbi în vreun fel compoziția lui Vivaldi, Mutter’s Virtuosi o scot, ca prin vrajă, din ritualica interpretare, din gravitatea respectului față de capodoperă și, din când în când, te determină să te întrebi unde a stat ascunsă, în ultimele câteva sute de ani, întreaga-i strălucire.

Aici.

Song of the year. Fără eroi :)

N'am chef de un countdown întreg, deşi mai sunt vreo patru sau cinci piese care mi'au plăcut anul ăsta.

Recurs în anulare. Celelalte Cuvinte. Din arhive.

Am fost zilele trecute la Reșița și nu am reușit să descopăr intrarea în cafeneaua rock a lui Ovidiu. Ovidiu Roșu, cel mai drag (mie) dintre Celelalte Cuvinte. Câteva ore mai târziu, moțăind în patul copilăriei, m-am gândit că, poate, a fost vreun semn.

Vine o vreme când trebuie să asculți ceea ce merită ascultat

Doisprezece hipioți cântând (absolut minunat) împreună nu are cum să fie o întreprindere de lungă durată.

Chestia aia cu fluturele de fier şi o grădină a paradisului

Nu mai ţin minte când se întâmpla asta. Dar era o vreme în care o ştire nu dura doar un minut şi 44 de secunde iar o melodie de 17 minute nu era chiar o anormalitate.

Macca

L-am văzut, prima oară, acum doi ani. Era, parcă, puțin mai tânăr decât tura asta. Face în curând 70 de ani. I se văd pe față. Drept că nu pare să îi simtă.

Știu că nu-s decât șapte note dar...

Dar și textul? Părerea mea!

Redemption Song

Nu îmi amintesc să fi văzut vreodată o altă astfel de adunare de oameni simpatici și prietenoși ca în weekendul petrecut la festivalul de reggae din Köln. Oameni de toate rasele și vârstele, oameni cu defecțiuni la panoul de control, fiecare cu propriul său filament ars, oameni frumoși, oameni liberi. Națiunea lui Bob Marley.

Eurovision 2011. Postarea de după sâmbăta asta.

Un rând de Kölsch pentru toată lumea! strigă, în delir, azerul de lângă mine, scuturând, în mod tradițional german, clopotul de deasupra tejghelei cârciumarului. Ciulesc urechile, ridic sprânceana dreaptă, îndrept vizorul înspre vocea venind dintr-acolo...

Ștefănescule, ce ai? Vecinul din dreapta nu e azer, e doar un neamț rotofei, bombănindu-i monoton și dezamăgit altuia, ajuns prea târziu în fața televizorului, ceea ce noi, restul, văzuserăm în direct, într-o cârciumă aspirând, pe alocuri, spre sală de pariuri în care se transmite o cursă de cai programată noaptea, pe un hipodrom amenajat într-o pădure (una adevărată, nu una prin care a trecut Verestoly). O mică mama Omida aici, un baba Vanga în devenire dincolo, câțiva Nostradămuți făcându-și auzite glasurile prin norișorii de fum... Ce puternici am fi dacă am lucra împreună! Cel puțin o dată pe an, ca în cooperativele regionale de punctare. Despre care bombăne, morocănos, și visul spulberat - al kölschului gratis pentru toată cârciuma - de pe scaunul din dreapta. „... și scandinavii cui crezi că au dat punctele? Iar cei 31 de votanți din San Marino pentru cine au votat?”. Îmi vine să-l trag de mânecă și să-l întreb unde s-au dus cele 12 puncte ale Austriei dar mă abțin, deși-s convins că a uitat că vin din România, țară care a primit cele 12 puncte ale Moldovei.

Dar, cum bine spunea și Vonnegut, așa merg lucrurile.

Într-o competiție în care, vorba lui Bogdan Bele, parcă asculți o singură melodie de la cap la coadă, cei mai aproape de gustul meu au fost (dacă ați rezistat până la ultimul concurent, dacă nu v-a doborât monotonia, dacă nu v-a luat cu amețeli de la decorul psihedelic de late 60s - early 70s din fundalul piesei sârbești) georgienii (cărora, sigur, le place Linkin Park). La fel cum suedezilor le place popul german din anii 70-80, căci melodia lor a început cu ritmica lui Nightflight to Venus (scrisă de Frank Farian pentru Boney M) și a continuat ca și cum ar fi fost compusă de Dieter Bohlen (blondul de la Modern Talking, pentru nepoțeii din public) pentru CC Catch. Tot din vremea CC Catch mi-au părut aterizate freza și prezența scenică a concurentului rus, cu aerul său de macaragiu stagiar pe șantierele naționale ale tineretului comunist (deși, de vreme ce în spatele lui s-a aflat Nadir Khayat aka RedOne, unul dintre compozitorii lui Lady Gaga, probabil că nici nu a fost gândit să câștige ci, mai degrabă, să decoloreze niște conturi).

România. Piesa n-a căzut de pe portativ, a sunat aproape la fel ca și marea parte a compozițiilor scoase la această pseudo-bursă de șlagăre; fredonabilă ca și multe altele, ceva mai ritmată - poate prea rapidă, însă , și cu o orchestrație cam rudimentară. Mie mi-a adus aminte de - să zicem - Marius Țeicu, Ricky Dandel, Marina Voica și alte talente concurând la Steaua fără nume sau Șlagăre în devenire. Vocea culeasă de prin barurile de karaoke a solistului a plătit tribut amatorismului, într-o competiție în care, de exemplu, dacă ai fi ascultat accidental melodia ungurilor, ca să dau un exemplu de melodie cvasi-identică celei românești, ai fi jurat că e Celine Dion terțată la refren de Whitney Houston (a propos, e păcat să o asculți fără să o vezi; e o apariție reconfortantă, la fel ca și concurentele din Austria și Elveția, dacă-mi permiteți și nu supăr feministele). Unde mai pui că de promovare s-a ocupat cuplul feroce Marina Almășan - Victor Socaciu; nu știu prin alte părți cum au stat lucrurile, dar în Germania, cei doi au plimbat Hotel FM pe la cele câteva (două-trei) crâșme cu afluență românească într-o șușă tradițională promovată cu niște afișe A4 scrise în word și lipite ca posterele electorale, cum s-o nimeri, pe stâlpii de susținere din sala de așteptare a ghișeelor secției consulare.

În rest, gustul de Haribo al estoniencei, un fel de Katy Perry, în fond, încercarea Franței de a epata (pe de o parte, o melodie altfel, complet altfel; pe de altă parte, piesa cântată în dialect corsican, în italiană, de fapt, pentru a nu se mai spune că La Grande Nation și-a călcat în picioare minoritățile), neptrivirea dintre vocea italianului și piesa cât se poate de faină, stupefacția Zdub și Zdob (măi, băieți, știu că se poate și mai bine!), simplitatea catchy a islandezilor (mi-a amintit, via John Candy, de un pasaj din filmul Vacanță în Europa, când mama rătăcită pleacă în căutarea familiei și nimerește la un moment dat în anturajul unei fanfare polka; deși cred că, mai degrabă, a fost într-un Home Alone, în primul, parcă, căci mama era Catherine O'Hara iar în celălalt film a jucat Beverly D'Angelo; da, Home Alone e, iată aici dovada, dragă Victor Socaciu) și a elvețiencei (na, că am pus de două ori linkul; ce-o zice psihanalistul?).

Pe Dino Merlin l-aș fi bătut cu chitara aia în cap până se răzgândea și cânta în sârbă; sau în croată, sau, mă rog, în bosnoherțegovineana aia a lui. O fi fost George Bernard Shaw îndrăgostit de Split dar u merge să cânți în engleză acorduri dalmate cu miros de maestral (vântul care bate, la Adriatică, dinspre sud-vest, dinspre mare, altfel spus). A stricat melodia!

Mie Lena mi-a plăcut. Nu neapărat cel mai mult și nici de la prima audiție, când m-am uitat luuuung la Stefan Raab (prezentatorul Eurovisionului de anul acesta și inventatorul câștigătoarei de anul trecut, cel care, de fapt, a avut ideea de a o pune să-și apere, fără prea mari șanse, drept e, titlul); Taken by a Stranger nu este, însă, o piesă de Eurovision; altfel, Lena, bag de seamă, a trecut de la faza de fetiță înamorată la cea de aproape-post-adolescentă kinky. A propos: funny, introducerea cu varianta rock-swing a lui Raab la Satellite. Și a propos b: am auzit-o pe Lena cochetând cu jazz-ul anilor 40 și sună cool.

Despre azeri am spus, la momentul intrepretării, că e chiar bunuță, piesa lor pop. Dar nu mă așteptam să adune atâtea puncte - care pe cumetrii, care pe simpatii, care pe gaze naturale... Dar, iaca, asta fu istoria ediției de anul acesta a Eurovisionului, ca și cea de alt'an, ca și cea de anul ce vine.

Bine că n-a câștigat România. N-avem noi gaz cât au azerii să organizăm o chestie care să nu se facă de râs pe lângă ce-au făcut nemții anul acesta dintr-un stadion cu care mă obișnuisem că are o acustică îndoielnică!

Și am mai avut și o bucurie, aseară. Pentru prima oară mi-a părut bine că melodiile trebuie să se termine în maxim trei minute - anume, când s-au produs pe scenă gemenii irlandezi.

Ștefănescu, douze points!

Later edit: numai pe mine m-a trimis melodia azerilor cu gândul la Dusty Hoffman în Absolventul?

Eurovision

Seara asta a durat prea mult pentru a mă apuca să mai scriu ceva despre Eurovision Song Contest. Dacă mâine, când m-oi trezi, nu mi s-o părea prea târziu, m-oi întinde la bătut câmpii!.

Deocamdată rămânem cu/la strămoșescul AM ÎNFRÂNT!

PS: și ca să-mi clătesc creierii mă apuc să caut ceva muzică; poate aia mică a lui Sting ar fi o alegere sănătoasă (chiar dacă a tot dat roată portativului până a cam nimerit pe notele tăticului; nu că asta ar fi ceva rău).

Un fel de cronică dixie cu clarinetul lui Woody Allen

Ah, cu bătrânul!

Păi cam atâta mi-a ieșit:

- și-atât, că s-a repezit la mine plasatoarea blondă cu ochelari și călcând pe vârfuri să nu tropăie (de ce o fi venit la muncă în pantofi cu tocuri dacă știe că nu e bine?) în podeaua de pal laminat a galeriei Filarmonicii din Köln, unde, din picioare, ca studenții anilor 60, m-am bucurat de reprezentația din adâncurile sălii.

Păi, i-am zis duduii, la mine veniți când sala strălucește la fiecare zece secunde? Das würde ich Diskriminirung nennen! Nu, ea nu i-ar spune discriminare ci pur și simplu ghinionul meu de a mă afla în locul nepotrivit, adică alături de ea.

Bun și așa, ce mai contează? Am stat la cucurigu, în picioare (n-aveți voie să vă așezați pe trepte, sunt căi de evacuare, trebuie lăsate libere!) . Dar musai să fiu fericit că am stat în picioare, pentru că alături de noi, cei cam 100 care am prins biletele de pe urmă, erau aliniați cei în scaune cu rotile (și să nu credeți că n-au dat din cap, umeri sau șolduri cât au putut în acordurile drăcescului); sau puteam să nu văd, doar să aud; sau să nu aud, doar să văd. Sau să nici nu știu că există...

Sau, iaca, să nu prind bilet, căci numai 100 s-au dat la galerie iar sala era plină (scump, domnule, un concert al bătrânului, 100 și ceva de euro locul pe scaun, vorba cuiva din coada aia cum de la alimentara cheii la gât nu am mai văzut: Hope they are going to some charity too!) și după ce mai cântă o tură seara asta la Paris, pleacă, bătrânul, înapoi în Manhattan-ul cu care, încetul cu încetul, devine sinonim (deși e un shegetz din învecinatul Brooklyn); se duce la Soon-Yi a lui & la Carlyle Hotel unde se produce în fiecare luni cu band-ul de dixieland (sau New Orleans jazz, the early one, the raw jazz, crud, nestilizat, neșlefuit și neșcolit), renăscând pentru 90-și-ceva de minute strălucirea unei Americi izolate de restul lumii ca într-o evanghelie freudiană pe care el o scrie, o adoră și o respectă cu sfințenie și (ei, bine, da!) o ia cât se poate de în serios; în timp ce noi, restul, ne ducem să-l vedem și ascultăm pe evanghelistul care, deh, nu va fi decât goarna - ok, clarinetul - mântuitorului. Dar noi nu știm asta și chiar dacă știm, ne facem din el, din omul cu clarinet care ne-a făcut de atâtea ori să râdem cu cap, chip cioplit. Pentru că ne place! O, da, ne place! Ne place evanghelistul și faima lui - ca și cum însăși apariția lui ar fi mântuirea!

Muzicile lui Pătrușcă

Colegul și prietenul Adrian Pătrușcă s-a întors la prima iubire și ține, pe Ziua Veche, un serial despre muzica pe care mulți dintre internauți n-au știut-o niciodată. Și, a propos: există și evergreen-uri românești!