Ştiu eu că am dreptate!

Oamenii care nu înţeleg politica nu merg la vot.

Are logică, nu? N'are. Oamenii care nu înţeleg politica au, de regulă, cele mai solide convingeri. James Kuklinski numeşte fenomenul "sindromul Ştiu eu că am dreptate". Şi este un fenomen, nu o simplă & oarecare ciudăţenie - căci efectul se răsfrânge asupra întregii societăţi, implicit asupra democraţiei. Oamenii ăştia merg la vot (sunt mai perseverenţi decât restul lumii) şi, pentru că sunt sofisticaţi în gândire, au şi cercul lor de apostoli pe care îl îndreaptă pe căi greşite.

Sigur, românii nu au avut nevoie de multă şcoală de behaviorism pentru a naşte versul acela cu prostul neşcolit şi cel cu şcoală. Dar, cum a învăţat încă din Mioriţa, românul s'a resemnat. Că de aia nu e el american; care american (Nyhan pe numele lui de cercetător) crede că treaba trebuie cumva rezolvată şi dacă nu poţi schimba psihicul, poţi penaliza reputaţia celui care a dat drumul informaţiilor eronate. Citiţi şi ce scrie Liviu Iolu pe cam aceeaşi temă. Drept e, pentru asta ar trebui să existe şi o instanţă (morală, nu punitivă) suficient de credibilă încât să decredibilizeze suficient de credibil.

Cum e cu sindromul lui Kuklinski? E la mintea manualelor de introducere în psihologie. şi chiar a revistelor de profil lectruabile în anticamera cabinetelor stomatologice (acelea cu răspundeţi prin a, b, c sau d şi verificaţi răsturnând pagina). În general, privim lucrurile prin filtrul propriilor experienţe acumulate şi, desigur, înclinăm să luăm din fapte acele secvenţe şi informaţii care (fără să mai necesite verificare) vin să ne cimenteze convingerile (motivated reasoning) - şi, totodată, rezistăm cu stoicism când e să ne lepădăm de cele false şi, mai ales, să admitem că am greşit. Nu mă înţelegeţi greşit: aşa ceva se întâmplă altora; nu e, desigur, cazul nostru! Doamne fereşte!

Şi, apoi, să nu uităm: numai cercetătorilor americani le poate ajunge un studiu la un astfel de set de concluzii. Americanul şi numai el e ăla stupid, că doar nu ştie capitalele Europei şi crede încă în armele de distrugere în masă ale lui Saddam. Noi, românii, le ştim oricum întotdeauna pe toate. Nouă nu ni se poate întâmpla, ca în cazul subiecţilor lui Kukilinski, să acceptăm doar pentru moment un alt adevăr decât al nostru pentru a reveni, mai apoi, la caii noştri verzi de pe pereţi.

Oi fi avut ceva legat de România în cap atunci când am început să scriu această postare? Ar fi trebuit? Aş fi putut avea? Naiba ştie...

Cred că, mai degrabă, am pornit de la un prieten (mi-e prieten şi îl accept cu defectele sale) care le ştie mereu pe toate, toacă nervii ca o soacră, critică într-una, se supără din orice (mai ales din păreri contra), devine irascibil şi rupe punţi când i se întâmplă să fie contrazis şi, mai presus de toate, seacă energetic umplând golul lăsat în urmă cu starea lui morocănos-explozivă de-ţi vine să te arunci în faţa trenului.

PS: pentru că azi a fost ziua lui Chummy (să trăiţi şi pe această cale, şăfu'!) cu un haos implicit în ceafă, e foarte posibil ca acest post început acum câteva ore să fi pierdut pe traseu unele detalii - aşa că ar putea suferi unele later edit-uri

Gândire de miez de weekend

Cercetătorii spun că turma de bizoni înaintează cu viteza celui mai slab dintre animale - ceea ce face, implicit, ca riscul de a fi ajunsă din urmă de vânători să crească; vânătorii îl ţintesc, desigur, pe cel mai slab dintre bizoni, rămas mereu în urmă - ceea ce face, implicit, ca viteza turmei să crească.

Cercetătorii, spun, de asemenea, că turma de neuroni înaintează cu viteza celui mai slab dintre ei. Când bei, alcoolul îl ucide pe cel mai slab şi, prin urmare, viteza sinapselor creşte. Ei, bine, aşa se nasc ideile năstruşncie.

Hai, care dai o cinzeacă?

Nimicuri importante

Despre Borges & penisul balenei, văr bun cu antilopa; despre mintea veşnic scormonind a poetului & javre salvate; despre musculiţe & mazurcile lui Chopin; despre timpul ca o mască de prin satele albe, în cojoace de lână, ale Ardealului şi...

 

Despre ceea ce, de fapt & de'abia, înseamnă - cu adevărat - nimicuri importante, împreună cu "Seniorul", împreună cu irepetabilul Cornel Pârvu, în mansarda domniei sale de la cucurigul Muzeului Antipa., printr'un geamlâc mângâiat de crengi înzăpezite şi sărutate de un soare matinal în plină eclipsă. Printre puţinele clipe de năucitoare linişte şi rarele bucurii copleştioare.

PS, ca să nu fiu egoist: căutaţi'l în cercul cuvintelor.

Tu & delfinii!

Cum era refrenul acela?

If you buy this record your life will be better.

Dacă o să cumpăraţi acest DVD, viaţa delfinilor poate deveni mai bună!

Dezvăluirile NASA. Înainte de arsenic, Movile şi Rio Tinto

Deci ăstea erau argumentele NASA!

Păi nu cred că aduc neapărat noutăţi, decât prin diversificare. În fapt, existenţa vieţii într'un alt context decât cel ce a favorizat dezvoltarea planetei pe care ne întrecem s'o sufocăm este deja probată. Şi'o ştia şi NASA, înainte să dea drumul veştii despre bacteria arsenofagă.

Corpus delicti 1.

Există, lângă Mangalia, o lume absolut paralelă universului nostru. O lumă străveche pe care, până de curând, n'a tulburat'o nimeni. Nu, nu e vorba despre Vama Veche - 2 Mai ci despre peştera Movile şi despre universul sub- şi intra-carstic în care se revarsă ape sulfuroase provenind din adâncuri. Un ecosistem care nu a avut nici o punte cu lumea exterioară milioane de ani. O capsulă a timpului îngropată sub scoarţa terestră, cu atmosferă toxică - un pământean echipat/protejat corespunzător nu rezistă acolo mai mult de trei ore. Bizareria: lacul acela otrăvitor, un mediu ostil vieţii, colcăie de viaţă. Animale oarbe, piele cvasi-transparentă - pe scurt, încercând să se adapteze lumii în care au nimerit - probabil accidental, probabil în urma unei falii care a provocat înghiţirea unei bucăţi de teren - speciile s'au debarasat de tot ce devenea inutil. Un prim semn că viaţa există şi în alte forme decât cele imaginabile sau tangibile nouă.

Al doilea.

Andaluzia. Rio Tinto. Un râu "de foc", cărând în aval, dinspre centura iberică de pirită a un bulion coroziv (foarte acid şi cu un pH de 2,3). În apa sângerie se ascunde un El Dorado pentru astrobiologi: bacterii invizibile, care trăiesc hrănindu'se cu fier şi sufluroasele adiacente, într'un peisaj aparent la fel de mort ca şi suprafaţa planetei Marte. O gaşcă de "mâncători de pietre" şi'au lăsat, în pereţii din preajma izvoarelor lui Rio Tinto, urmele dinţilor. În laborator au fost identificate semnele trecerii unor microbi extremofili  - şi n'ar fi exclus ca printre semnele identificate să se descopere că pe acolo au trecut şi fiinţe relativ superioare - alge şi ciuperci - chemoautotrofe, la fel ca în peştera Movile. OK, pe Marte nu există apă lichidă. Dar în Marte?

...şi, atunci...

Îl aştept, însă, pe cercetătorul acela capabil să identifice viaţa în forme complet alternative parametrilor pe care îi înţelegem noi şi care poate, trăiesc printre noi sau în noi sau deasupra noastră. Sau, poate, în al căror organism imperceptibil pachetului nostru de simţuri şi cunoaştere, trăim, de fapt, noi!

Kilometri & more

Bine, fie, aţi avut dreptate. O confirmă cercetătorii. Cercetătorii britanici. Cică suntem prea căpoşi să întrebăm când ajungem în impas şi ne rătăcim preţ de 442 de kilometri pe an. Sau preţ de aproximativ 2500 de euro cheltuiţi în plus pe combustibil într'o viaţă de şofat, doar pentru că orgoliul nu ne dă voie să cerem ajutor când drumul devine prea întortocheat. Cică fiecare al patrulea bărbat se'nvârte circa jumătate de oră până se dă bătut şi acceptă să ceară indicaţii cu privire la traseu.

Acuma, dacă tot vorbirăm de costuri, să nu fim răi unidirecţionat ci să reflectăm puţin (tot cu cercetătorii britanici) înainte de a da răspunsul la întrebarea "de ce / din cauza cui este bagajul unui turist este de trei ori mai scump decât vacanţa acestuia?". Privesc în urmă spre diversele genţi cu care am umblat prin concedii, de'a lungul vieţii şi, pe bune, ştiu răspunsul!

Ştirea care mi'a ridicat inutil astăzi nivelul de cultură generală

... e cea din care am aflat că un cal putere este energia necesară pentru a ridica un kilogram, pentru preţ de o secundă, la înălţimea de un metru.

Later edit: ediţia revăzută a ştirii vorbeşte despre un metru, o secundă şi vreo 70-75 de kile

Pe ce dracu' dăm banii?

Acum vreo 20 şi ceva de ani, industria textilă indiană intra într'o grevă din care imperiul socialist gândit de Nehru după retragerea administraţiei britanice nu avea săşi mai revină niciodată.După ce, vreme de aproape un an, sute de mii de textilişti nu au văzut nici un ban, mare parte dintre fabrici închizându'se în timpul grevei şi după. Înmulţit cu numărul de membri familiilor acestor grevişti, Bombay-ul şi alte părţi din India au plonjat în sărăcie, dezvoltând un cadru favorabil dezvoltării crimei organizate.

Istoria din 1982 se repetă în Bangladesh-ul învecinat. Că neamurile flămânde ale celor trei milioane de textilişti din Bangladesh se vor lăsa angrenaţi în reţele mafiote, acolo, pe plan local, e treaba lor. Nu ştiu dacă sărăcia lor va naşte şi îngeri ai jihadului. Ce ştiu, însă, e că există riscul să scadă simţitor stocul de tricouri de 2,95 şi 4,50 euro. Şi viaţa va fi mai tristă.

De fapt, povestea trebuia să pornească şi să se termine cu o (pretenţios spus) investigaţie a revistei Stern. Nemţii au descoperit că în spatele produselor no-name din rafturile supermarketurilor alimentare se ascund, de fapt, branduri cu renume. Chio Chips sunt produse de acelaşi Intersnack Knabber-Gebäck GmbH & Co. KG care produce, după exact aceeaşi reţetă, şi chipsurile Feurich, le aşează pe acelaşi raft cu Chio dar le vinde cu 66% mai ieftin decât brandul "de succes". La fel se întâmplă cu Almette de la Hochland, mult mai scump decât acelaşi produs ambalat în doze de aceaşi dimensiune şi vândut sub numele de "Brânză Proaspătă" în rafturile discounterului Aldi. Sau iaurtul cu fructe Mövenpick, ambalat drept "Iaurt cu fructe" pur şi simplu la Real. Sau telemeaua Patros, de două ori mai scumpă decât acelaşi produs ambalat în pungi cu brandul Rewe "Ja!".

Nu'mi răspunzi la iesemies

Îi spune textietate şi, să fiu sincer, singurul lucru pe care nu'l ştiam e că poartă un nume.

Întâi te simţi într'un mare fel, apoi, încetul cu încetul, te simţi într'un alt fel, tot mai mic, şi, la final, înjuri. La început le trimiţi destinatarului, apoi, încetul cu încetul, operatorilor de servicii. În cele din urmă închizi aparatul, îl reporneşti şi tastezi repede: "Măcar ajung la tine mesajele mele?". Timp în care pui săpunul în frigider şi torni iaurt pe periuţa de dinţi.

Cercetătorii, căci da, despre cercetători e vorba, spun că excesul de sms-uri generează adevărate baloane în jurul scriitorilor, aşa că există riscul să intri unde nu ţi'e treaba sau să treci strada când e posibil ca un alt maestru să o facă pe direcţia perpendiculară direcţiei tale. Şi, mai spun cercetătorii ăştia, australieni cu capu'n jos, au primit veşti, tocmai din Japonia că au apărut chiar şi cazuri de tulburări fizice - gen "deget monstruos".

Bine, aşa, şi eu, fără să primesc fonduri de cercetare, am ajuns la concluzia că există ricul unor viitoare generaţii cu butone în palmă. Da' cine să mă creadă pe mine? Sau, poate, mesajul meu nu a ajuns la destinaţie!

PS: manifestării opuse îi spune textafrenie.

Analog - Digital 1 - 0

Văd meciurile în direct (în timp real), cu antenă terestră.
Vecinii mei au antenă de satelit. Văd meciurile cu vreo trei secunde mai târziu.
O să vină faza eliminatorie, cu lovituri de la 11 metri. O să le stric jucăria. Dar eu i'am pus să'şi ia HD?

A propos, Maradona a promis că dacă Argentina va câştiga Mondialul, va alerga, dezbrăcat, printre obeliscuri. N'am auzit ştirea întreagă, nu ştiu care's obeliscurile alea, da' mă sperie ideea, împleticindu'se cu ceea ce a spus Oana Roman despre Emil Boc. Phuaaaaaaaaaai!

Am zis că mă'mbăt dacă Noua Zeelandă bate Italia. Au făcut egal. Da' de'mbătat nu m'am îmbătat din cauză de Outox. Băutura care scoate alcoolul din sânge. Luxemburghezii care au fabricat'o nu dezvăluie compoziţia. Poate că soluţia miraculoasă constă în extregerea sângelui, cu alcool, cu tot, desigur, din vene.

Şi'am mai auzit nişte ştiri de care, pe bune, nu aveam nevoie: cică femeile "expuse" muzicii romantice se înmoaie mai repede. Pe bune? Aha, deci, mi'am zis - cum ar veni, "muzică pentru femei gravide". Roxette, Bon Jovi, Vengaboys, d'astea... Şi m'am dus să caut ştirea de la mama ei (care era franţuzoaică). Well, nu's chiar toate femeile. Sunt doar nişte fătuci de vreo 18-20 de ani. Şi alea franţuzoaice. Or fi fost şi subiectul cercetării care a ajuns la concluzia că paginile de web ce încurajează anorexia sunt prea accesibile? Nu ştiu ce & cum cu paginile astea de web, da' eu când vreau să slăbesc, mă îngraş.

Ştirea care duce progresul din cuib în cuib

Între ouăle roşii am găsit şi ştiruţa asta care spune că şase grupuri de cercetători au studiat comportamentul unor comunităţi de primate şi au aflat că, doamnelor, femelele sunt cele care generează progres şi cultură. Femelele de cimpanzeu se preocupă mai mult decât masculii cimpanzei de studiul utilizării obiectelor în scopuri constructive, le întorc pe toate feţele, caută să le înţeleagă şi, odată dibuite, se preocupă, mai mult decât masculii, de transmiterea informaţiei către viitoarea generaţie de cimpanzei.
Şi tot ele împrăştie informaţiile dobândite spre alte comunităţi. Dar nu din altruism - ci pentru că sunt instabile şi, implicit, se mută des.

Ştirea în care e vorba despre o anumită lungime

Un cercetător din Köln a descoperit că Rinul e mai scurt decât se credea.
Dacă vreodată mi'ar fi trecut prin cap că o astfel de ştire ar putea să apară, aş fi putut jura c'o s'o dea o cercetătoare.

Haiti. Solidaritatea. Ţara vecinilor fără capre.

Într'o săptămână, cetăţenii germani au donat 15 milioane de euro pentru ajutorarea sinistraţilor din Haiti. Persoane private, nu firme. Din proprie iniţiativă, nu în teledonuri.

Conferinţa cardinalilor catolici a lansat colecte de ajutoare. THW (Technisches Hilfswerk, organizaţia federală pentru asistenţă umanitară şi intervenţie în caz de catastrofe, aia la care se uitau de pe margine românii, când nemţii le scoteau apa din case) a fost asaltată de voluntari care vor să ajute de'a dreptul - muncă fizică - în Haiti.

Un domn (cercetător) de la Humboldt spunea mai devreme la radio că oamenii se nasc generoşi, că nevoia de a dărui şi a ajuta şi apetitul pentru solidaritate sunt daturi genetice; de fapt, spunea domnul, numai statul şi sistemul economic ne face să manifestăm răceală în raportul cu semenii. Imaginile rămân argumentul suprem, imaginile au forţa de a pune în mişcare acele rsorturi interne - şi ceea ce i'a determinat pe germani să se mobilizeze au fost imaginile.

Ne'am întrebat, mai devreme, dacă avem nevoie de mai multe clickuri câştigate cu o galerie foto din Haiti. Traficul, cu orice preţ? Am decis că nu. Chiar dacă, iată, a spus'o cercetătorul, psiholog de la Humboldt, sângele şi suferinţa altora continuă să vândă cel mai bine. Domnia sa, e drept, de referea la stimulentele pentru solidaritate. Psihologul berlinez nu se referea, desigur, la societăţile în care fiecare vecin are o capră!

(Continuarea)

Încălzirea globală, etapa Copenhaga

Ceva e putred în Danermarca. The TaxPayer's Alliance a făcut o socoteală (la prima citire) şi a estimat cât a costat conferinţa de la Copenhaga: aproximativ 150 de milioane de euro. Asta, defalcat, în lire sterline, înseamnă cam aşa:

Cheltuielile acestea se suplimentează şi cu costurile indirecte (şi indirect financiare) nebăgate în seamă cum ar fi emisiile de CO2 ale celor 140 de avioane cu delegaţii oficiale (circa 40.ooo de tone) sau cu gunoaiele rămase în urma celor peste 20.000 de participanţi la conferinţă cărora li se adaugă aproximativ 45.000 de ecologişti ajunşi şi ei în capitala daneză. A mai rămas necuantificată investiţia în miile de ore de diplomaţie premergătoare summitului. Apoi, sute de jurnalişti care au făcut ocolul lumii pentru a scoate la lumină cazuri relevante de degradare a mediului înconjurător.

Poluarea rezultată în urma conferinţei este comparabilă cu "aportul" la efectul de seră al unei întregi naţiuni, în acelaşi interval de timp.
Rezultatul conferinţei? Un album foto.

Chestiile astea se întâmplă mereu. A devenit deja o modă. Fondurile alocate pentru "democratizarea Balcanilor" pot fi vizualizate în centrele de conferinţe ale fundaţiilor apropiate partidelor politice de la Berlin, de exemplu. Iar sumele strânse pentru ajutorarea victimelor violurilor comise în timpul războaielor din fosta Iugoslavie s'au dus pe prelegeri susţinute în conferinţe despre feminism în amfiteatre, la Sorbona.

Dar, cum a sugerat şi Barack Obama, si vis pacem para bellum.

PS: "pentru mâncare delicioasă tocmai în Valahia?"

Climagate on the gate

I'au râs în nas, l'au batjocorit, în cele din urmă l'au ignorat. Cu siguranţă avea ceva în minte, altfel nu s'ar fi străduit să le pună pe masă acel avertisment. Un tiran, asta era. Căuta să îşi anihileze toţi duşmanii, să domnească singur, într'o lume a spaimei.

Dar, vai, avea dreptate.

Nu, nu despre el e vorba, ci despre tatăl lui Superman, înţeleptul lider al planetei Krypton.

Aproape că nu este domeniu al cunoaşterii pentru care să nu existe, undeva, pe lumea asta, un bust sau o altă reprezentare ilizibilă a unui martir. Oameni au fost arşi pe rug, biciuiţi în piaţa publică, alungaţi din cetate...

Distrugerea planetei Krypton din frumoasa ficţiune care ne'a captivat pubertatea în anii de aur ai pop-culture-ului a fost, până una alta, o metaforă despre rezultatele ingnoranţei cu care unii ca mine, care am dificultăţi în a converti Farenheit în Celsius, au tratat argumentele ştiinţei.

Climagate a picat cu câteva zile înainte de summitul de la Copenhaga. A fost comandă politică? A fost intervenţia oligarhilor? Dumnezeu cu mila.

Henry Stimson, secretarul (ministrul) Apărării (de război, în vremea aceea) al preşedinţilor Taft şi FD Roosevelt, a rămas în istorie nu doar prin bomba de la Hiroshima ci şi prin remarca "Domnilor, nu citiţi scrisorile altora".

Dacă Stimson nu ar fi citit corespondenţa altora, cursul istoriei nu ar fi fost acelaşi. Aşadar, poftiţi de le citiţi. Sunt multe, peste 1000. Nu toate merită atenţie. Dar fiecare poate să'şi facă o părere. A sa. Concluziile fiecăruia sunt carburantul unei alte controverse. Controversele sunt carburantul progresului.

Ştirea zilei de mâine

"Civilizaţia occidentală duce cu sine o pandemie incurabilă. Microbul trăieşte şi se transmite din generaţie în generaţie. Şi, cu toate cuceririle tehnicii, cu toate progresele ştiinţei, există un mecanism pe care nici un cercetător nu a reuşit să-l descopere şi să-l anihilieze."

O senzaţională dezvăluire, mâine, la Deutsche Welle.

Chiuvete şi diverse pişoare

Dacă tot mi'am luat chiuvetă, să facem o întoarcere în timp până joi, când Băsescu îl desemna pe tipul acela premier chiar de Ziua Mondială a Spălatului pe Mâini. Ceea ce, până la urmă, îmi pare cât se poate de fair, nu?

Uite că pe cercetători nu i'am mai băgat în seamă de câteva săptămâni. Well, joi am aflat despre un studiu pe care l'au făcut printre britanici, la toalete publice. Doamnele se spală pe mâini mai des decât domnii după ce ies din intimitate iar bărbaţii se spală pe mâini mai degrabă când nu sunt singuri în încăperea cu chiuvete a unei toalete publice. Pe de altă parte, doamnele reacţionează mai degrabă la îndemnuri constructive în vreme ce bărbaţii preferă glumele de pişoar pe post de mesaj educativ.

Cum ar veni, doamnele ar fi mai sensibile în faţa unui "Săpunul nu a mâncat încă pe nimeni" în vreme ce bărbaţilor trebuie să le spui ceva de genul "Îl speli acum sau îl mănânci mai târziu?"

Minutul şi scorul

Zic ei, cercetătorii, că geniile aud mai bine cu urechea stângă. Phuaaaai, ce bine m'am simţit când am aflat asta. O ştiu de câţiva ani, dar azi am auzit - probabil cu stânga! - că veştile bune se spun, de fapt, la urechea dreaptă. La aia - a mea - bleagă, cum ar veni. Asta explică destule, care va să zică...


Acuma, că tot începe mâine, la Berlin, IFA, şi'am dat o raită pe la unii şi alţii pe site-uri, să văd (cât înţeleg şi eu) ce e nou într'ale tehnologiei, am mai dat peste un (alt) grup de cercetători care, plătiţi de Kodak, au aflat că noi, bărbaţii, pierdem (sau câştigăm?) un an din viaţă uitându'ne după femei. Sacrificăm, zilnic, 43 de minute din viaţă făcându'vă să vă simţiţi frumoase şi, impicit, bine. Vă admirăm, doamnelor (media este de zece femei pe zi) - în supermarket (acuma, hai să fim serioşi, ce altceva mai bun avem de făcut în supermarket, în vreme ce împingiem cuminţi, căruciorul printre rafturile din care - oricum - nu înţelegem nimic?), în baruri/puburi (de data asta nu suntem noi de vină, ci vânătorul care ucide bizounl cel mai lent şi berea care ucide neuronul cel mai apatic), în cluburile de noapte (hai, că asta'i culmea; nu cred că există bărbaţi care ajung în cluburi de noapte pentru a citi Simone de Beauvoir!), la serviciu (mda, de aia e bună pauza de masă la cantina DW; uneori chiar e mai bine să nu priveşti în farfurie, în vreme ce mănânci) şi la shopping (deci, dacă nici sub povara plaselor cu t-shirt-uri şi cosmeticale şi pantofi şi briz-briz-uri de legat la gât, urechi sau glezne n'avem dreptul la o recompensă, atunci...).

Doamnelor, draga mea, una la mână, babele, bunicile bunicelor voastre, aveau o vorbă: "Maică, îşi face poftă în târg şi mănâncă acasă!"

Asta una la mână.

A doua: acelaşi studiu demonstrează că nici voi, stimabilelor, nu sunteţi neapărat mai sfinte. Drept e că nu vă uitaţi, în medie, decât vreo 20 de minute pe zi la bărbaţi - mai exact, la şase bărbaţi, zilnic. Unde? Păi: în puburi şi baruri (deci de aia nu ne lăsaţi să ieşim cu băieţii la o bere - pen'că proiectaţi asupra noastră păcatele voastre!), la shopping (cred şi eu că nu mai suntem interesanţi, cocoşaţi de cumpărăturile voastre!), în mijloacele de transport în comun (şi se spune că NOI vă dezbrăcăm din priviri!), la supermarket (de aceea e plină cămara de lucruri de care nu avem nevoie!) şi la serviciu (hop, repede, şi voi, să nu rămâneţi în urmă... vorba aia, ce sunt o sută de oameni dintre care unul se gândeşte la mâncare şi 99 la sex?).

În fine, a treia: ca nu cumva să vi se suie diferenţa de procente la cap, doamnelor, draga mea, poate nu ştiaţi că 287 de zile - sau 6899 de ore - din viaţa voastră (şi dintr'a noastră, implicit!) le pierdeţi încercând să vă decideţi ce, anume, îmbrăcaţi. Că pierdeţi 16 minute în dimineţile în care ne ducem la serviciu ar fi cât de cât ok. Dar nu e de ajuns! Nici vorbă. Vă mai codiţi alte 14 minute de fiecare dată când e să plecăm împreună, când, implicit, trebuie să stăm (gata îmbrăcaţi, deja) după voi - mai exact, vineri seara, sâmbetele, duminicile şi în sărbătorile legale. Ale noastre, doamnelor!

Doamna, caloriile fără număr şi cei 1500 de euro

Cercetătorii, îi ştiţi, nu?
Cercetătorii - canadieni, de data asta - au descoperit că, atunci când stau la masă cu un bărbat, femeile comandă feluri de mâncare cu puţine calorii.

Phuaaaaaaaai! Bărbatul, limitatorul de calorii...


Acuma, nu ştiu dacă domnii cercetători canadieni au luat în calcul toate situaţiile posibile. Există unele femei care nu'şi fac probleme cu numărul caloriilor, căci ard intens. Cum ar fi această doamnă care lucrează într'unul din acele departamente (sau batalioane; sau chorte...) de militari disciplinaţi care au o singură misiune - aceea de a îţi spune, pe mai multe voci şi tonuri, că dumneavoastră nu aveţi cum înţelege, ori de câte ori v'am spune - şi de aceea suntem aici, ca să vă aducem aminte că nu se poate.
Am convenit, deja, într'un post anterior că aceste divizii de consumatori din bugetul public sunt aziluri de obstrucţionişti şi refugii pentru statistcile publice (oamenii aceia nu sunt înregistraţi ca şomeri, oamenii aceia primesc bani pentru a nu face nimic).

Ei, bine, doamna aceasta despre care vorbim stă - într'una din zilele trecute se petrece acţiunea - în coadă, la cantină, în spatele colegului Laurenţiu. Stă, împreună cu un alt domn din acelaşi dispozitiv de luptă, şi i se plânge că trebuie să se mute cu jobul la Berlin (unde se află administraţia Deutsche Welle şi postul de televiziune). Şi suferă o mare dramă: cum se va descurca ea cu 1500 de euro la Berlin? "Poate se descurcă ăia din România aşa!"
"Eu însumi sunt român", i'a întors'o Laurenţiu. "E o problemă cu asta?"

Replica doamnei nu a putut fi înregistrată în analele istoriei, fiind rostită dintr'o văgăună a sufletului, o prăpastie în care dumneaei se prăbuşi instantaneu. Dar, cu siguranţă, cercetători canadieni nu au luat în calcul arderile rapide înregistrate de prânzul doamnei - cu calorii fără număr, fără număr...